Mai aveam o urmă de speranță, s-a dus și ea… Jalnicii oameni politici ai țării mele sunt, cu toții, de același fel, măsurându-și numai interesele personale, visând la măriri eterne, cu priviri aburite peste oamenii necăjiți și derutați de vremuri, de boli, de măștile colorate aruncate peste visele lor de o primăvară mohorâtă. Mă uit, acum când scriu, la ecranul mare al televizorului, e joi seara și e frig, la fel de frig precum în mințile decolorate ale celor care ne conduc. Văd acolo un nene „premier”, care fonfăie cuvintele de la un pupitru, se înțeleg puține dintre vorbele lui, nu răspunde la niciuna dintre întrebările care i se pun, nu e în stare să comunice nimic clar, precis, temeinic… Schimb repede canalul, îmi este, pur și simplu, silă de tot ceea ce văd, aud, înțeleg sau nu.
Încă mai privim fără rost în jurul nostru și, tot așa, fără speranță. Se adună încrâncenare, umilințe, ochi bulbucați, măsele cariate, doamne turcane care se pricep la toate și la nimic, pastori jurnaliști cu ochelarii îndreptați spre văzduh, oameni politici care strivesc nisipul curat al plajei, tineri corporatiști parașutați inutil în miezul guvernării, meseriași politici de carton, orbani și ciolaci și cioloși și barna(i) și câți etc. competenți și multe asemenea…
Parcă așa, fără sens, le-aș povesti de sub masca mea neagră, cum corpul nostru este mai tânăr decât noi… Bre, oameni ai puterii, trebuie să vă spun că sentimentul identităţii de sine este strâns legat de corpul nostru, dar cât din acest organism rămâne cu noi pe parcursul vieţii? Aceasta-i întrebarea… Răspunsul este: surprinzător de puţin. Dacă trăieşti, să zicem, 75 de ani, cea mai mare parte a corpului tău este mai tânără decât tine. De exemplu, celulele intestinelor sunt înlocuite la fiecare 5 zile, stratul superior al pielii se schimbă la fiecare 2 săptămâni, iar celulele roşii se înnoiesc la fiecare 4 luni, aspect deloc surprinzător dacă ne amintim că acestea acţionează într-un domeniu de mare uzură. Dar şi restul organismului are nevoie de o revigorare din când în când.
Dregători ai țării mele, creierul vostru se schimbă vreodată? N-aș crede… Uitați bre, demnitari de carton, vă dau o soluție teoretică. Folosind datarea cu carbon, o echipă de cercetători de la Institutul Karolinska din Stockholm a descoperit că vârsta medie a unei celule osoase este de 10 ani, o celulă musculară are 15 ani şi o celulă de grăsime are 9,5 ani. Celulele inimii au, în medie, 6 ani mai puţin decât voi; dacă trăiți mai mult de 50 de ani, cam jumătate dintre celulele cardiace vor fi deja înlocuite. Doar că, acum e acum! Excepţia notabilă o reprezintă creierul vostru, care în cea mai mare parte rămâne acelaşi pe tot parcursul existenţei, indiferent în câte legislaturi parlamentare sunteți aleși. Așadar, nici de aici nu mai vine vreo speranță? E drept, totuși, înnoirea apare şi aici, sunt celule din cerebel şi din hipocamp care sunt mai tinere decât voi. Am serioase îndoieli însă că e valabil și pentru clasa politică din țara mea. De peste 30 de ani creierul lor nu s-a schimbat nici măcar cu o celulă amărâtă.
Hai că-mi place să vă spun și ce parabolă simpatică vi s-ar potrivi, am citit-o undeva… Toate aceste aspecte pun ideea identităţii personale de-a lungul vieţii într-o nouă perspectivă. Imaginați-vă că vi se dă o maşină în ziua în care v-ați născut. Peste 70 de ani veți fi schimbat deja aproape fiecare componentă a maşinii, de la faruri la ţeava de eşapament. Câteva piese rămân pe toată perioada, dar mai este vorba despre aceeaşi maşină primită la naştere? Eu nu cred că se mai schimbă ceva, chiar și peste 70 de ani șoselele patriei vor fi aceleași, cu grămada de dregători cu creier conservat care se tot învârt la putere.
Tot așa, fără rost, le reamintesc ăstora o pildă veche… Unui om Dumnezeu i-a dat o slujbă bună și bine plătită, dar el nu credea. Apoi, cu voia lui Dumnezeu a cunoscut o femeie frumoasă, pe care a luat-o de soție, dar el tot cârtea împotriva lui Dumnezeu. Femeia, rămânând însărcinată i-a făcut un copil frumos, acesta a crescut bine, era sănătos, deștept și primul la învățătură în clasa lui, dar omul tot nu credea. Apoi a moștenit case și pământuri, Dumnezeu sporindu-i averea, dar el tot nu credea. Și a căpătat de la Dumnezeu și alte daruri, dar el tot se îndoia. Până într-o zi, când omul nostru s-a îmbolnăvit… Și văzând că nici femeia, nici casa, nici averea, nici faima de care se bucura nu-i folosesc când e bolnav a început să creadă.
Totuși, cu o condiție, să nu-l fi întâlnit pe șpagoveanul cu roba lui de 20 de metri, măturând asfaltul carantinat al litoralului.
Facebook
WhatsApp
TikTok
