Am mai scris despre specia lor inconfundabilă, despre uscații din fruntea bucatelor, din locul acela trist în care, se spune, răsare soarele peste biată țara noastră ofilită. Vorba poetului: pe unde trec ei și pământul se usucă…
Oamenii ăștia care trăncănesc ore întregi, pe toate temele posibile, care se pricep la orice, care dau lecții din colțul buzelor, oamenii ăștia, zic, nu fac altceva decât să usuce leșia. Așa zicea bunica mea atunci când vedea pe cineva gata să se ascundă, gata să-și piardă urma. Li se usucă limba la televizor de dimineață până seara târziu. Chiar și mochetele pe care le calcă, în costumele lor de firmă, prin sălile uriașe ale puterii se usucă și crapă.
Se spune că sunt locuri și momente în care un om e atât de singur, încât poate vedea întreaga lume. Oamenii ăștia de carton nu văd nimic, nu simt nimic, ei arată zbiciți, zvântați, deshidratați, li s-a uscat gura, le-a pierit vlaga, au pălit, s-au consumat, au calicit, au secat, și-au pierdut seva, s-au veștejit, s-au ofilit.
Sau ne-au cam ofilit pe noi? Altă vorbă, alt poet: seceră orz cu pricepere și-l usucă-ntr-o căldare. Dar și un personaj celebru care constată cu amărăciune că nu prea mai am parale la mine, pentru că țara asta m-a uscat. Pe noi, desigur, pe ei nu!
Și să terminăm astăzi cu un optimism bine temperat, de toamnă scumpă, vin primele facturi liberalizate, se usucă floarea-soarelui în fire subțiri carbonizate pe câmpiile patriei, putrezesc reformele, asumate guvernamental în „casa poporului” fericit; boii trag supuși, gata de plecare/ necăjiții cărăușii merg pe lângă care. Smeriți, umili, preaplecați și, desigur, uscați…