TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Câteva povești despre libertate (1)

   Am reușit să văd filmul lui Andrei Zincă, „Și atunci, ce e  libertatea?”; am simțit că trebuie să mă gândesc la el, o vreme, în tăcere. Acum, însă, e timpul să vă spun câteva povești…

   În urmă cu 46 de ani am trăit experiența distopică a milităriei „cu termen redus”, undeva în apropierea Coloanei Infinitului. Eram 54 de rătăciți, gata să învățăm „cum să ne apărăm patria, la nevoie”, viitori studenți la Filosofie, IATC și Conservator. Cele nouă luni de „vânători de munte” au lăsat în amintirile mele și multe zile încărcate cu un fel de poveste, pe care n-am uitat-o niciodată. Acolo l-am cunoscut și pe Andrei Zincă, iar introducerea mea de azi, la filmul lui care m-a tulburat și m-a întors la vremuri despre care nu bănuiam că mai am atâtea amintiri, începe într-o noapte de februarie, anul 1975…

   Era ora patru, spre dimineață, un frig pătrunzător se strecura prin ușa crăpată a încăperii în care Andrei Zincă, planton schimbul trei, păzea 54 de perechi de bocanci maro, lustruiți de cu seară, în așteptarea purtătorilor adormiți, cu gândul la misiunile patriotice de a doua zi. Insomnia care mă chinuia de câteva zile m-a trimis direct lângă vigilentul păzitor de bocanci, care meșterea de zor, aveam să aflu, la o epistolă cazonă către ilustrul său tată, scriitorul Haralamb Zincă. Țin minte și acum, mi-a citit un fragment din scrisoarea lui, dragă tată, zicea, n-am să înțeleg niciodată de ce marile pericole vin mereu dinspre Coloana lui Brâncuși… Aviație inamică dinspre Coloana Infinitului, strigă locotenentul și noi toți ne culcăm în praful patriei istorice…

   Nu cred că am uitat foarte multe dintre cuvintele dialogului nostru de noapte, de atunci.     L-am întrebat pe Andrei ce își imaginează că ar trebui să facă el peste vreo 20 de ani… M-a privit uimit, aveam puține lucruri de gândit atunci despre libertate, despre vremurile apăsătoare ale comunismului, știam câte ceva, dar apăsările istorice nu erau chiar un subiect pe care să-l pricepem, la cei 20 de ani ai noștri. Din păcate… Mi-a spus că se vede, peste niște ani, făcând și un film prin care să trimită spre oameni tristețea în forma ei cenușie, își dorește, zicea el în penumbra încăperii militare, să-i facă pe ceilalți să lăcrimeze, să găsească imagini reci, cu nori care să coboare până la pământ, privirile să se tulbure amețite, să simțim frigul cum trece din ecran și intră în oasele spectatorilor ghemuiți în fotoliile de pluș. Unde, l-am întrebat eu, aici? Nici n-am avut curaj să zic: aici, în România… Nu prea cred, a șoptit, era un fel de spaimă în ochii noștri, de parcă intra prin pereți o umbră neclară. 

   Mi-a povestit apoi ceva despre o iubire din vara trecută, pe nisipul fierbinte de la Costinești, a zis că așa ar vrea să înceapă filmul lui, cu trupurile lor peste care se lipise nisipul umed, din noaptea aceea… Dar tu, m-a întrebat Andrei, ridicând capul pe care-l sprijinise, până atunci, de masa tare din fața noastră, tu cum vezi un roman scris de tine, tot așa, peste 20 de ani?

   Mi-am ales cu mare greutate cuvintele, mă gândisem adesea la o astfel de carte. Păi, am zis, povestea pe care o am eu acum în minte, nu cred că ar apărea vreodată… Spune-mi-o mie, a șoptit el. Și am făcut-o… Și se va vedea rostul acestei introduceri, legătura cu filmul de peste 45 de ani, produs de Andrei Zincă și care m-a trimis, iată, departe, acolo unde nu credeam să mai ajung vreodată.

   I-am povestit că, prin septembrie, în anul trecut, ne-a vizitat o rudă din Banat. În seara aceea, în curtea noastră acoperită de toamnă, le-a vorbit părinților mei despre calvarul deportării familiei ei în Bărăgan. Nu înțelegeam, la început, aproape nimic. Nu se auzea decât vocea gâtuită de tristețe a doamnei pe care eu n-o mai văzusem până atunci. (Mult mai târziu am aflat că în 18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane au avut destinaţia spre câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc. Revista „Historia“ a recompus teribila noapte de Rusalii, aşa cum a fost ea trăită de românii condamnaţi la inexistenţă, care s-au întors din iad.)

   Ai mei, șoptea tanti Lucica, au fost duşi, din Banatul nostru, de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Eu eram copil, nu am prea multe amintiri care să-mi fi rămas în minte, dar tata zice și azi că acolo a fost o închisoare în aer liber, în Câmpia Bărăganului. (Tot mult mai târziu am înțeles că acolo au murit oameni fără să se fi eliberat de frică și că deportarea, înstrăinarea forţată şi ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăţi şi umilinţe care nu pot fi uitate vreodată. Totul   s-a făcut pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă.) 

   La miezul nopții, povestea tanti Lucica, în a doua zi de Rusalii ne-au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri dar, ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e acolo? întrebau ai mei. Eu aveam 8 ani, dar țin minte cum spunea mama, parcă suntem un convoi de ţigani lăieţi, care umblă cu corturile. În căruțe erau la grămadă saci cu făină, mobilă, covoare, oale, perne, saltele, toate adunate la repezeală. Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei, copii sau bătrâni, care priveau speriaţi când la soldaţi, când la oamenii care ţipau la marginea satului ca după mort, când la oamenii la fel de speriaţi care se uitau de după garduri…

   Andrei mă privea fără să clipească, începuse să vină dimineața… Uite, știu că i-am zis, așa ar începe romanul meu… După o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii au ajuns în Bărăgan. (Acum după atât de mulți ani, știu aproape totul, acolo era locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. Vara Bărăganului topea şi pietrele şi, când crivăţul viscolea zăpada, cu iarna nu era de glumă. Acolo în bordeie umede, destinul a fost recompus,  pentru „duşmanii“ de clasă. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.)

   Acolo, în bordei, mai povestea tanti Lucica, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea şi în jurul bordeiului se făcea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta   dintr-o parte în alta, murdărind totul. Nu era apă de ajuns nici pentru oameni, nici pentru animale, era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău… 

   A sunat goarna, a sunat deșteptarea, în dormitorul cu 54 de „militari cu termen redus” a început foiala de dimineață. Povestea romanului meu visat s-a terminat aici… Cu Andrei Zincă am mai vorbit multe în cele nouă luni de inutilă instrucție militară, dar la dimineața aceea nu  ne-am mai întors vreodată. Până, iată, de curând, după 45 de ani…

  Pentru că a venit acest film, povestea o știm deja:  în timpul unei nunți, un profesor de istorie din Herculane este luat cu forța de comuniști, alături de soția lui și de alți șapte oameni. Grupul e deportat în Câmpia Bărăganului, unde trebuie să supraviețuiască într-o zonă pustie și aridă, în condiții infernale. S-a scris că filmul lui Andrei Zincă ne propune „un restitutio” al unei pagini negre a istoriei noastre, deportările din Bărăgan din 1951 făcute de regimul comunist pentru a pedepsi aşa-numitele elementele reacţionare care complotau împotriva statului. În fapt „complotiştii” erau oameni simpli, care de cele mai multe ori nici măcar nu ştiau cine i-a turnat și de ce li se întâmplă toate astea.

   Dar, despre film, săptămâna viitoare…

P. S. După lansarea filmului, în mai multe orașe ale României și cu un succes, de altfel, previzibil, Andrei Zincă s-a întors în America lui de azi. I-am trimis, cu ceva vreme în urmă, textul de mai sus. Am primit acest răspuns:

   „De data asta m-ai făcut tu să plâng… Amintiri adormite, care se trezesc după atâta amar de vreme… Îmi aduc aminte de scrisoarea către tata și mă uimește memoria ta. Nu cred că  m-am mai gândit vreodată la ea, după acea noapte. De visele noastre, însă, te cred, căci e clar că în tine sălășluiește un elefant. Îmi pare doar rău că nu ai scris romanul și ai lăsat-o pe Ana Blandiana să o facă. La început n-a prea fost fericită de ceea ce plănuiam să fac din cartea ei. A înțeles de-abia după ce a văzut filmul, când l-a îmbrățișat. Să nu te oprești din scris, Ionuț. Ai un mare dar, fă în așa fel încât să se bucure cât mai mulți de el! Îți mulțumesc mult că m-ai adus între cei care au deja privilegiul ăsta. Nu credeam că in mileniul ăsta o să mai aștept cu emoție ziua de 23 august. Ai făcut-o și pe asta!”