A fost săptămâna trecută o mică furtună locală despre „atacul unei dudui de București” la frumusețile domnești ale urbei noastre adormite… Nu că aș fi eu de acord cu anonima cronicăreasă de teatru din capitală (i-aș spune fetei cu aere de eseistă să vadă și Bucureștiul ei, aflat pe locul 23 în topul celor mai curate orașe ale țării, precis că domnișoara stă la intrarea în eleganta Rahovă…) , dar privesc în fiecare zi peste gardul care înconjoară piața din buricul orașului meu și văd că mega-reconstrucția unei bucăți de asfalt și gresie nu se mai termină în acest secol. E o lucrare a lui Sisif pe acolo, aș crede că mai repede s-a construit o piramidă egipteană… Orgolioșii noștri edili nu se mai inflamează și pentru suferințele lui Mihai Viteazul, scufundat de multe luni și săptămâni în praful constructorilor de doi bani, adânc licitați de primărie?
Să trecem și la mâhniri naționale… De câte ori îl văd pe ecranul tulbure al televizorului, cu aerul lui de mare lider planetar, curgându-i vorbele prin albul muritor al mustății, îmi vin în minte versurile lui Alecsandri: „Scump suvenir de fericire/ Cu glasul tău de nălucire/ Alungi adesea a mea mâhnire”. Alungă pe naiba! El mai zice că se va apuca de pescuit, adică nu va mai fi șeful suprem, am citit că, mai nou, este și liderul grupului „Pro-America” din parlament… Figura făloșită zdravăn și adesea congestionată de grijile țării sugerează o rapidă înșiruire: întristare, îndurerare, amărăciune, mâhniciune, obidire, bănat, cătrănire… Și multe altele, asemenea…
Știți cum se spune, atunci când oamenii nu pot să-l acuze nici pe tatăl lor și nici pe mama lor, îl învinuiesc pe Dumnezeu de toate necazurile care le-au fost sortite. De la o vreme, noi judecăm precum Ion Creangă: „ai ascultat de sfaturile altora, de-ai nenorocit și căzăturile aistea de bătrâni”. Un personaj celebru spunea că nimic pe lume nu ajunge să se înțeleagă atât de bine ca două dureri asemănătoare.
Se mai zice și că mâhnirea e mult mai grea atunci când cel lovit nu știe să o rabde. Noi, cei mulți, am învățat să răbdăm la nesfârșit, dar vine, uneori, și vremea dreptății. Sau nu?
Nu vă rog să-l descoperiți pe „liderul maxim” la care mă gândeam mai sus, el e o abstracție, e prototipul incert al demiurgului de România… Tot așa, anonim, îi voi trimite cu umilință două versuri din Coșbuc: „Parc-aș plânge viața toată/ Dac-aș ști că te-am mâhnit”…
P.S. A apărut numărul de mai al revistei CULTURA DE SÂMBĂTĂ… O puteți citi la adresa culturadesambata.ro și, vă mai rog să mă credeți, veți avea mai bucurii intelectuale. Astea sunt fără bani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
