Un scriitor celebru spunea că libertatea înseamnă răspundere, din acest motiv majoritatea oamenilor se feresc de ea. Vă reamintesc cuvintele lui Rousseau, libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc. E o amplă confruntare de idei, în aceste vremuri pandemice, în legătură cu relația dintre carantina aproape mondială și libertatea noastră.
„Suntem noi cu adevărat pasionaţi de libertate?” Acesta este titlul unui articol publicat recent în Le Figaro, autorul fiind un scriitor francez, Sylvain Tesson. Firește, el îşi pune întrebarea în contextul în care mai mulţi oameni au declanşat un fel de frondă faţă de decretarea unor noi perioade de carantină. Nelson Mandela spunea, cândva, că atunci când a ieșit pe ușa care-l purta spre libertate, a știut că „dacă nu las ura și amărăciunea în spate, voi continua să fiu în închisoare”. Același scriitor francez, Sylvain Tesson, se întreabă dacă nu cumva în ziua de azi oamenii şi-au pierdut vocaţia de a fi liberi. Pentru că, altfel, cum se explică docilitatea cu care acceptă „paternalismul” puterii? Totuși, cum ar fi să-l amintim aici și pe Camus, libertatea nu este nimic altceva decât o ocazie de a fi mai buni?
Vedeți, lucrurile nu pot să fie limitate la o discuție pur filosofică, viața oamenilor obișnuiți este tulburată nu de îndoieli metafizice, ci de altele cotidiene. Și de frică… Scriitorul francez, la care mă întorc aici, și-a pus şi câteva întrebări cu o profunzime absolut tulburătoare. De exemplu acestea: „Ce vrem să protejăm? Interesul pentru viaţă sau interesul pentru durata ei? Pentru că primul nu este compatibil cu al doilea. Unii consideră că valoarea vieţii se află în lungimea ei, mai mult decât în substanţa ei. Alţii doresc să trăiască însă intens, chiar dacă sănătatea riscă să fie fragilizată. Să trăim cât mai mult, chiar dacă suntem închişi, spun primii. Să trăim liber, în ciuda riscurilor, spun ceilalţi. Iată eterna întrebare: înăuntru sau afară? În arşiţa vântului sau îmbibaţi de formol?”
Nu mai știu cine scria că oamenii care vor renunța la libertatea esențială pentru a dobândi o fărâmă de siguranță pe moment nu merită nici libertatea, nici siguranța. Suntem cu toții într-o vreme de cumpănă, dar reflecţia în jurul a ceea ce ni se întâmplă acum este „o sursă de oxigen mental, mai ales pe timp de carantină”, cum scria tot autorul francez invocat de mine. Uniunea Europeană şi-a deschis frontierele pentru libera circulaţie, dar în oraşe fiecare se baricadează în locuinţa lui, în spatele unor uşi blindate, a unor coduri şi gardieni de imobile. Ce rost are, deci, această libertate de circulaţie dacă omul se simte în nesiguranţă în oraşul sau în cartierul în care trăiește? Nimeni nu mai patrulează la graniţele ţărilor, dar sunt instalaţi paznici la intrarea în magazine şi soldaţii patrulează în faţa bisericilor.
Am recitit, de curând, un interviu acordat de Bernard-Henri Lévy, probabil filosoful cel mai cunoscut al lumii franceze de azi, care vorbește despre gestionarea crizei de sănătate din Covid-19 și semnează un eseu intitulat „Acest virus care te înnebunește”. Vreau să vă propun câteva dintre reflecțiile lui și să las comentariile pentru fiecare dintre cititorii noștri. Desigur, spune el, e un semnal liniștitor că lumea consideră, în sfârșit, că viața e sacră. Dar am fost și victimele unei isterizări, o nebunie colectivă alimentată de rețelele de socializare și de mass-media care ne invadează cu cifrele deceselor. Este o criza a civilizației, ideea că un om este puțin mai mult decât un corp, sănătos sau mai puțin sănătos, a lipsit complet din mințile noastre. Iar ideea că, invers, nimic nu este mai important decât sănătatea, că nu există nimic de care ar trebui să ne fie mai frică decât boala, este complet nouă. Filosoful francez crede că politicianul a făcut exact ceea ce a recomandat Platon să nu facă: a lăsat frâiele medicilor. Aceasta este cea mai proastă soluție. Medicii tind să trateze oamenii ca pe corpuri. Cu toate acestea, atunci când tratăm oamenii doar ca trupuri și trecem peste restul, uităm de suflet sau de partea de lumină, tot ceea ce ne face unici. Mergem de fapt spre lucruri îngrozitoare. Este pentru prima dată în istoria omenirii când nu mai putem să ne luăm la revedere de la cei decedați. Prima dată când au fost îngropați ilegal… Prin asta, intrăm în domnia inumanului. El afirmă că valorile reale nu înseamnă închiderea în sine. Ceea ce ne face să fim oameni este capacitatea și preocuparea noastră de a forma relații cu oameni cu care nu suntem nici înrudiți, nici apropiați de ei. Acum ne-am retras în noi înșine, familia noastră, clădirea noastră. Dar aceasta nu este umanitatea!
Și v-aș semnala concluzia lui… Izolarea a fost inevitabilă, dar nu este ceva de care să fim mândri: a fost un moment jalnic. El ne-a forțat să avem reacții care nu ne-au făcut cinste. Cei care au înlocuit contractul social cu contractul vital sunt gata să locuiască în adăposturile igienizate unde nu va fi permis niciun virus și unde viața va fi redusă la cea mai simplă formă. Aceasta este faimoasa lume de după – și de ea mi-e teamă.
Încerc, totuși, și concluzia mea pesimistă… Filosofii numesc toate acestea absurdul în care individul se crede ocrotit. Rămâne frica… Rămân resentimentele, iar paranoia revine sub imperiul stabilizator al simulacrului. M-am tot întrebat cum se vede lumea în care trăim în această toamnă. Și mi-am amintit un fim vechi, de prin 1988, se numește „Al șaptelea continent” și povestește despre drumul cu final tragic al unei familii dintr-un oraș austriac impersonal și amorțit. Nu ni se arată chipurile personajelor, ci mâini, picioare, obiecte, care sugerează anonimatul debusolant al individului, sub asediul lumii în care trăiește. În carantină sau în libertate, cu domnia inumanului, tot un drac…
Facebook
WhatsApp
TikTok
