„Vă blestem conducători ai României și-n pușcărie dacă v-aș băga pe toți, cu nimenea nu aș greși. Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într-un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește.” (Andrei Gheorghe – septembrie 2017)
Mi-am oprit greu lacrimile adunate în colțul ochilor… De mulți ani intru, cu un fel de liniște, într-un mic magazin din piața mare a orașului meu; acolo îl întâlneam pe nea Costică, meșterind pe lână „bunătățile” aduse de familia lui din Mărginimea Sibiului. Rămâneam un pic de vorbă cu el, iar doamna lui, mică, delicată, cu graiul ardelenesc inconfundabil, ne însoțea în dialogurile matinale. Într-o zi nea Costică n-a mai fost acolo, plecase într-o lume mai bună. A lui… Lumea noastră mi s-a părut mult mai săracă, iar doamna parcă s-a făcut și mai mică, îmbrăcată în negru și tristă. Dar, mereu, cu bunătatea pe chip…
Zilele trecute am intrat în magazinul mic, încărcat cu „bunătăți din Mărginime”, am târguit ceva, am schimbat câteva vorbe cu doamna, era acolo o aromă de toamnă și, cumva, de tristețe reținută. Și a intrat în încăperea îngustă o bătrână, pe care eu o țin minte, de foarte mulți ani, din cartierul de lângă piață, în care am locuit multă vreme. Părea neschimbată, înaltă, colorat îmbrăcată, doar că mult mai slabă și cu un pătrunzător miros de naftalină. Doriți ceva, doamnă? a întrebat-o vânzătoarea. S-a uitat lung, cuvintele parcă nu voiau să iasă printre buzele acoperite cu un ruj ieftin și, cu siguranță, uscat de timpurile trecute. Păi, a zis într-un târziu, ce să vreau? Cu pensia mea, după ce-mi plătesc angaralele la bloc și doctoriile, abia dacă-mi mai rămân vreo 200 de lei… Am intrat și eu să miros un pic pe aici… E o splendoare…!
M-am uitat lung la doamna lui nea Costică, ochii i s-au umplut de lacrimi. Dar, și mie… Haideți, a spus, să vă tai câte ceva, ce v-ar fi poftă? a întrebat. Bătrâna a ridicat brusc capul, i s-a întins pielea zbârcită peste gâtul lung. Aaaa… nu, vă rog, îmi ajunge aroma asta de mezeluri și de telemea, o duc până la mine, la bloc…
Am ieșit, împiedicându-mă de pragul îngust, până acasă le-am tot trimis bărzăunilor care stau în fruntea bucatelor, azi ca și ieri, toate mirosurile din lume, de la ouă clocite până la zeama de varză stricată și până la reziduurile de toate felurile, le-am visat înșirate prin birourile lor cu secretare tinere și consilieri de carton, înțesate cu platformele lor politice duhnitoare. Știți, desigur, platformele alea politice care put până sus, în Cosmos. A rahat…
Și, de fapt, azi ce să mai credem, în cine, de ce, cu ce folos? O amintire dintr-o carte… Dacă tu crezi că ești în stare să faci ceva sau nu, ai oricum dreptate, spunea un celebru personaj. Dacă tu crezi că educația este scumpă, așteaptă să vezi cât te va costa ignoranța ta. Dacă tu crezi că viața e ciudată și refuzi să accepți orice alt lucru în afară de cel mai bun, deseori îl vei obține. Dacă tu îl crezi pe Seneca, nu există vânt puternic pentru marinarul care nu știe unde să meargă (al nostru a știut și acum, e parlamentar european). Dacă tu crezi că se mai poate, atunci află că și cunoașterea pe jumătate este mai rea decât ignoranța. Dacă tu crezi că trebuie să nu faci și să nu spui nimic, pentru a nu greși, atunci fii nimic!
Dacă tu crezi că mai avem vreo șansă în toamna abia începută, citește acest proverb vechi: imediat ce se termină jocul, regele și pionul ajung înapoi în aceeași cutie. Dacă tu crezi că ar mai fi o cale pentru lumea în care trăim, află că tot ceea ce este necesar, pentru ca răul să triumfe, este ca oamenii buni să nu facă nimic. Dacă tu crezi în lozincile lor meșteșugite, află că toate gândurile rele au în ele cele mai frumoase vorbe. Dacă tu crezi că e bine să stăruim în fața ușilor închise, s-ar putea să nu le mai vezi pe cele deschise. Dacă tu crezi în cinstea și limpezimea cugetului tău, amintește-ți o replică celebră: dacă fiecare mătură în fața porții lui, lumea va deveni mai curată.
Aiurea, pe imbecilii la care mă gândesc acum și aici îi aruncă din palma de plastic chiar și adăpostul jegos al fărașului!
Facebook
WhatsApp
TikTok
