Din programul de azi… 19:30- Foaier TTB, „O seară la Rialto”, de Alexander Hausvater, publicată de Editura Integral, 2022, lansare de carte în prezența autorului și a editorului…
Despre Alexander Hausvater…
În anul 1959 a emigrat împreună cu familia în Israel. După o ședere în Israel (1959-1967), unde a absolvit cursurile Universității din Tel Aviv, a urmat cursuri de literatură dramatică la Dublin, unde a debutat ca regizor. A debutat ca regizor cu spectacolul „Năzdrăvanul Occidentului”, în 1971, la Teatrul Național Irlandez din Dublin. Spectacolul a fost interzis, din cauza pudibonderiei de atunci și pentru că se juca în limba celtică. Între 1969 și 1972 a fost directorul artistic al Teatrului Peacock din Dublin. Din 1971 locuiește în Canada. A fondat Montréal Theatre Lab, al cărui director a fost între anii 1973 și 1979. A condus Teatrul L’Echiquier (1979-1985), iar din 1989 este directorul artistic al Teatrului L’Archipel. Între 1983 și 1987 a fost directorul Festivalului Quinzaine Internationale du Théâtre din Québec. A predat la Universitatea Québec din Montreal, Școala Națională de Teatru, Universitatea McGill, Concordia și la Cégep de Saint-Hyacinthe, dar și la National Theatre School, Montreal, Conservatoire d’Art dramatique, Quebec City, University of Ann Arbour, Ann Arbour Michigan, Polyvalente Baldwin Cartier, Pointe Claire, Quebec; University of Winnipeg, Manitoba, Tel Aviv University, Israel Lunacharski Institute (Gittis) Moscow, Russia, Laval University, Quebec City, University of Ottawa, Ottawa, etc… În 1990 a revenit în România, unde a avut un succes răsunător cu „…au pus cătușe florilor”, după F. Arrabal. În 1993, s-a reîntors din nou în România și a pus în scenă La Țigănci după Mircea Eliade, ambele texte fiind adaptate de poetul Cristian Popescu. De atunci montează periodic în toate teatrele din România, dar și în alte țări, opera sa teatrală însumând peste 160 de spectacole.
Despre romanul „O seară la Rialto”…
După succesul volumului de povestiri Ce dacă, tradus deja în limbile engleză, germană, franceză și chineză, Alexander Hausvater debutează în roman cu CINCI volume publicate in 2020-22.
Ora 20.30. La teatrul Rialto se joacă o piesă romantică despre un adolescent rebel, obsedat de o divă a scenei și a ecranului vienez din anii ’30. În sală s-a adunat o lume pestriță. Printre spectatori se remarcă un cuplu îmbrăcat în culori excentrice, un comisar de poliție, trei români, consulul Japoniei și un grup de indivizi în costume de astronauți. După 20 de minute de la ridicarea cortinei, la 20.50 fix, totul sare din matcă. Oamenii încremenesc într-un moment de teroare, din care vor reporni pe drumuri noi, cu destinații imprevizibile. Un moment cât un an… La finele acestuia se vor reîntâlni. Cu toții sunt invitați la o nuntă magică.
Ora 20.50… Dincolo de această oră se întinde un spațiu în care trecutul și viitorul se contopesc. Va rămâne, pentru totdeauna, 20.50 fix.
O catastrofă. Apoi, „următoarea creaţie a Atotputernicului trebuia să fie una mai bună. Când se va naşte următorul Noe, ca să populeze pământul din nou, el nu va purta cu el memoria răului, ci doar intenţia de a face bine.”
Autorul… „Am predat manuscrisul romanului meu cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului în Ucraina. O seară la Rialto, romanul, se încheia cu un război oribil, care distruge planeta pentru a provoca umanitatea să se re-nască, să se re-definească, să se re-formeze. Corupţia, mercantilismul, egoismul, şi mai ales, competiţia au dus omul în faţa unei prăpăstii care nu mai împarte lumea între puterile coloniale sau occidentale şi cele ale răsăritului, între dreapta şi stânga politică, între bogaţi şi săraci. Războiul a obligat oamenii din toate timpurile să se confrunte cu armele, foametea, gloanţele, neajunsurile, bombele şi moartea. în vreme de război, omul nu mai poate să-şi trăiască destinul care i-a fost hărăzit. Cei care supravieţuiesc sunt nevoiţi să devină refugiaţi, imigranţi, oameni fără căpătâi. Într-o astfel de ipostază, cine mai e capabil să-şi atingă potenţialul, să-şi folosească aptitudinile şi talentele cu care a fost înzestrat? (…) Încep să înţeleg de unde a pornit romanul şi către ce orizont se îndrepta. în povestea fiecărui personaj se oglindeşte drumul pe care păşeşte fiecare din noi. Suntem victimele istoriei, victimele unor decizii politice luate în alt spaţiu, in alt timp. Acumulăm cetăţenii şi paşapoarte, dar nu ne identificăm real cu nici o ţară, cultură, sarcină socială, sau cu vreun rol politic. Suntem străini de ceea ce e ne înconjoară şi de noi înşine.” Această explicație a autorului apare în ultimele pagini ale volumului și a fost scrisă chiar în timpul războiului din Ucraina, după ziua a 47-a.
E un roman straniu, copleșitor, mai surprinzător decât tot ce a publicat până acum celebrul regizor. Un roman parabolă, un roman meditație… Acțiunea se poate petrece oriunde, de fapt se petrece oriunde, în diferite locuri de pe Pământ, și în perioade de timp diferite. Cu un firesc impecabil autorul schimbă epocile, cu aceleași personaje credibile – și nimic nu-l deranjează pe cititor. Totul e relativizat, iar lumea e mișcată de o singură forță – iubirea.
Cum spuneam ceva mai sus, Rialto e o sală de teatru în care se joacă o piesă romantică despre un adolescent rebel obsedat de o divă a scenei și a ecranului vienez din anii ’30. La scurt timp după ridicarea cortinei, are loc un atentat cu grămezi de morți și distrugerea teatrului, spectatorii, asasinați sau scăpați în viață, vor reporni pe drumuri noi cu destinații imprevizibile. Și se vor reîntâlni după un an la o nuntă magică. Trecutul și viitorul se contopesc.
„Toţi se iubeau, toţi se acceptau aşa cum erau. Deodată se opriră, uitându-se în sus spre lumea pe care o părăsiseră. Cădeau bombe atomice, bombe cu hidrogen, rachete. Toţi încremeniră având concomitent acelaşi gând, oamenii, peştii şi plantele. Măcelul de la Rialto fusese scânteia care avea să aprindă focurile, exploziile, care au dus la distrugerea întregii lumi. Această primă creaţie a Atotputernicului fusese anihilată. O ultimă explozie a fost urmată de o tăcere apăsătoare care se aşternu ca o pătură pe rămăşiţele lumii de la suprafaţă, probabil un deşert pustiu fără nici un semn de viaţă. Bunica Hurit exclamă: Haideţi, nu vă întristaţi, nu e chiar aşa de rău. Bunicul Kerne interveni, pentru că ciondăneala era hrana lor de toate zilele: Cum nu e aşa de rău, femeie? S-au dus cu toţii. O lume întreagă a dispărut, bărbaţi, copii, bătrâni. Bunica nu se dădu bătută: Corect, s-au dus cu toţii, dar odată cu ei s-a dus şi răutatea, violenţa, ura şi animozitatea. Ai înţeles, blegule? Toţi înţeleseră şi dădură din cap. Kerne dădu şi el din cap. Până şi el îşi dădea seama că următoarea creaţie a Atotputernicului trebuia să fie una mai bună. Când se va naşte următorul Noe, ca să populeze pământul din nou, el nu va purta cu el memoria răului, ci doar intenţia de a face bine.”
Așadar, Alexander Hausvater – O seară la Rialto. Prefață de Daniela Zeca-Buzura. Editura Integral, colecția Galaxia H. 248 pag.
Mărturisiri… dintr-un interviu…
„La 9 ani am fugit din kibbutz trei zile“… Copilul Alexander Hausvater a stat trei zile pe plaja oraşului Aşkelon, deşi ştia de la radio că o ţară întreagă îl caută. La 18 ani regizorul a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice la Universitatea din Tel Aviv.
Născut în România tulbure de la sfârşitul anilor ’40, Alexander Hausvater este şi acum „un căutător al adevărului”. Spectacolele sale sunt renumite pentru refuzul de a se conforma normei, pentru că Hausvater crede în experiment, chiar şi pe texte clasice. Viitorul regizor a învăţat din şcoala generală Shakespeare pe dinafară, ceea ce îl face „să găsească şi acum noi înţelesuri ale unor cuvinte pe care le ştie din copilărie”. Ar preda „românismul” în şcolile din România, dar şi „leadership” – cum să fii responsabil pentru deciziile privind propria viaţă şi să încerci să fii cel mai bun în orice ai face.
Fragmente…
„Adevărul”: V-aţi născut la Bucureşti, aţi emigrat în Israel. Aveţi ceva rădăcini austriece, aţi stat un timp în Irlanda, locuiţi în Canada, iar azi aveţi spectacole înapoi în România. Câte limbi vorbiţi, de fapt?
Alexander Hausvater: Nici nu mai ştiu. Câteodată descopăr câte o limbă pierdută. Am redescoperit rusa, lucrând în Rusia, crezând că o pierdusem. Viaţa mea a început între un tată care venea din Bucovina şi vorbea numai germană, şi mama, care avea o educaţie pur românească. Amândoi au venit însă la Bucureşti foarte tineri şi amândoi au fost influenţaţi de felul în care oraşul trăia înainte de război. Iar povestea mamei e că a fost prima femeie de afaceri în România la timpul respectiv.
„Adevărul”: Ce făcea mai exact ?
Alexander Hausvater: A fost primul director femeie de aici, la o firmă agrară argentiniană, din Buenos Aires, care cred că se numea Contim. S-a lăsat de asta când m-a născut pe mine, după război. În timpul ăla, ea traversa lumea, era îmbrăcată în costum cu pantalon, cu totul neobişnuit la epoca respectivă. Şi tata făcea business, avea o fabrică de bachelită, un predecesor al plasticului. Dar el era mai mult un om de afaceri poet. Nu-mi amintesc vreodată să fi mâncat seara acasă. Eram întotdeauna prin restaurante, teatre, operă, aveau o bandă de prieteni artişti, boema timpului respectiv, pe care tata o sponsoriza. După naţionalizare, el a devenit directorul propriei fabrici, dar continua să facă lucruri de necrezut: dădea masa de prânz tuturor muncitorilor şi îi chema şi pe prietenii lui, artişti, care cântau, recitau, făceau teatru! Sute de muncitori, poate needucaţi, aveau parte de o experienţă culturală extraordinară! Dar până la urmă el a fost arestat, cel puţin de două ori: la Braşov şi la Oradea. Când revenea din închisoare, mama şi cu mine îl aşteptam la Gara de Nord. Apărea fără păr, tuns foarte scurt, blond, în alb, ca un zeu. Mi se părea că închisoarea aia era o scenă de luptă, în care tatăl meu devenea un erou.
„Adevărul”: În aceeaşi perioadă aţi început şi şcoala primară. Unde s-a întâmplat asta? Alexander Hausvater: Primele două clase în Bucureşti, de la 6 ani. Educaţia mea în România e foarte stranie pentru că n-am avut timp să merg prea mult la şcoală, iar când mă duceam eram dat afară pentru că ştiam totul. Tata a avut un gând greşit şi a pus pe mine unul dintre oamenii lui, care de la 4 ani m-a învăţat să scriu, să citesc… Eram practic produsul acestui tânăr, care se numea Leon şi era un student la fizică venit din Galaţi. Stătea cu mine câte 10 ore pe zi şi îmi spunea tot felul de lucruri. Aşa că eram între el şi o profesoară de franceză care nu mă învăţa limba, dar îmi vorbea despre cultura şi civilizaţia franceză.
Un fel de concluzii…
„Adevărul”: Acum, lucrând în România, vă este mai uşor sau mai greu să puneţi aici în scenă spectacole decât în alte părţi?
Alexander Hausvater: Indiferent de ţara în care lucrezi, important este codul. Dacă aş fi într-o ţară care nu mi-e familiară, precum Finlanda sau Norvegia, prima dată asta aş încerca să fac, să cunosc limba, oamenii, mentalitatea. Iar în teatru cauţi întotdeauna excepţia, nu regula! Personalitatea, nu grupul! Or, pe scenele româneşti nu mai vezi personalitate. Tocmai de asta auzi despre oameni care au de-acum o vârstă: „Ăştia sunt actori mari!” De fapt ăştia sunt oameni cu personalitate. Nu sunt doar tehnicieni, care „fac” un text sau o mişcare. Personalitatea implică revolta, trăirea unui risc până la capăt. (…) Din păcate, 95% din populaţia acestei ţări ar vrea să facă un pas în altă direcţie, dar îi e frică, pur şi simplu, de posibilitatea ca mâine să fie mai rău ca azi. Iar dacă întrebi: „Azi ţi-e bine?”, răspunsul va fi: „Nu!”. Eu asta nu pot s-o înţeleg! Cum poţi, ca fiinţă umană, să nu încerci să îţi ameliorezi situaţia? Chiar dacă rişti să pierzi! Asta ar trebui să înveţe la şcoală! (…) Şi mai e ceva ce nu înţeleg: cum se face că elevii din ţara asta nu lucrează. În America, de la 8 ani mergi la şcoală în paralel cu începutul lucrului. Dimineaţa dai ziare, după-amiaza faci curse pentru vecini. Ori asta lipseşte cu desăvârşire de aici. Copilul trebuie să înveţe valoarea banilor prin ce face el. În SUA, copiii de milionari pleacă la universitate fără un ban, încep de jos. Iar profesorii ar trebui să predea pragmatismul materiei, şi nu teoria. O dată pe săptămână, elevii ar trebui să fie la un tribunal, într-o sală de operaţie… Un alt lucru pe care dascălii de aici am impresia că nu-l văd este că ziua de mâine aparţine internetului, iar educaţia ar trebui să ţină cont de acest lucru. Ar trebui să fie creată o curiozitate a internetului, mai ales că e atât de multă informaţie la distanţa unui click! Dacă nu ne ocupăm, o să ne trezim cu o generaţie întreagă care are răspunsuri, dar nu are întrebări! Şi trebuie să te gândeşti cum creezi o societate care să fie în căutarea propriilor răspunsuri.
Suntem așteptați, diseară, la o lansare de carte specială… La TEATRU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
