O zi de demult, în iarna lui 1980… Locuiam într-un bloc nou, dintr-un cartier scufundat în noroaie, la marginea orașului. Pe toată scara, până la etajul patru, primiserăm apartamente absolvenții din acel an, toți cam aiuriți, atacați de carierele ciudate, apoi de directorii bătrâni și ramoliți, de secretarii de partid, din școlile și uzinele orașului, cu mutrele pătrate și împachetate în carnetele roșii, cu steme aurii peste coperțile groase. Se apropia Crăciunul și tocmai îmi cumpărasem, din întâmplare, un casetofon nou, finlandez, aveam un unchi la magazinul de muzicale și articole foto, din centrul orașului. Îl așteptam pe Gigi, viitorul meu director de mai târziu, L-am chemat la un pahar de căpșunică, adusă de la țară, de la părinții mei, învățători într-un sat din apropierea orașului. Prietenul meu de atunci a venit, a intrat în sufrageria mare, în care bradul abia așezat mirosea a zăpadă și a sărbătoare. Pe biroul din colțul camerei era așezat noul aparat, cu butoane argintii, din care curgea domol o muzică abia pâlpâind în căldura casei. Te las puțin, i-am zis, mă duc să o ajut pe nevastă-mea, să iau niște pahare. Gigi se așezase într-un fotoliu și cerceta biblioteca, era plină cu sute de cărți și albume de artă. Brusc, muzica s-a oprit. Stimați ascultători, a auzit el din aparatul de radio, o veste tragică îndoliază națiunea noastră… Avionul în care iubitul nostru conducător călătorea spre Africa, împreună cu delegația de partid și de stat, s-a prăbușit în apele oceanului… Din holul apartamentului, noi așteptam reacția musafirului. Bă, bă… urla el, fără să se poată ridica din fotoliu. Veniți, bă, extraordinar, auziți… Ne-am înghesuit spre ușa întredeschisă a sufrageriei. În picioare, reușise să se ridice până la urmă, oaspetele își pierduse vocea, bâțâia din mâini, părea că e gata să decoleze. Se uita la gazdele lipite de peretele sufrageriei, clătina din cap, ca și cum o bucurie fără margini îi intrase în minte. Îndesase un colț de la cravată în gură, i se vedea maieul alb, cocoloșit peste catarama curelei late a pantalonilor, cam scurți și ușor șifonați. Eram toți trei, de fapt, programați să supraviețuim…
Pe birou, casetofonul a tăcut. Gigi și-a dat seama că ceva nu e în regulă, a rămas cu gura căscată, uimirea i se transformase într-o îndoială vizibilă. Tâmpiților, a mai apucat să spună și a căzut la loc, în plușul moale al fotoliului. Înregistrasem totul pe o casetă, îmi folosisem noul aparat, aveam o voce de crainic în devenire și anunțasem vestea tragică musafirului care aștepta paharul cu vin, fără să știe că poate deveni martorul unei istorii atât de palpitante. Aha, l-am tachinat noi până târziu, te-ai bucurat… Erai chiar fericit, ia să vedem noi, cum se explică bucuria asta?
Facebook
WhatsApp
TikTok
