Un filosof scria despre individul aruncat în lume, iar Eugen Ionescu vorbește despre omul incapabil să poată organiza materia din care realitatea este compusă. Știți, celebra lui piesă de teatru, Scaunele… Unora dintre oamenii noștri „de bine” pot să le mai spun și că Freud scria astfel: identificarea este forma cea mai primitivă de atașare afectivă față de ceva. De fapt, toate în jurul nostru par derive existențiale, adică o imposibilitate de a ne regăsi într-o lume opresivă prin sărăcie, nedreptate, pensii speciale uriașe, imunități grosolane. Cine suntem? Ce vom fi? Și cum vi se par cuvintele următoare? Abuz emoțional, îndoctrinare, spălarea creierului, sugerarea ostilității și a inferiorității; nu credeți că, până la urmă, chiar și zidurile Parlamentului sunt un exercițiu de alienare?
*
Filosofii au vorbit adesea despre absurdul în care individul se crede ocrotit. Rămâne frica, rămân resentimentele, iar paranoia revine sub imperiul stabilizator al simulacrului. Mă tot întreb, cum se vede lumea în care trăim? Și mi-am amintit un fim vechi, de prin 1988, se numește „Al șaptelea continent” și povestește despre drumul cu final tragic al unei familii dintr-un oraș austriac impersonal și amorțit. Nu ni se arată chipurile personajelor, ci mâini, picioare, obiecte, care sugerează anonimatul debusolant al individului, sub asediul lumii în care trăiește. E o societate copleșită de simulacre perpetuate de o viață întreagă. Cam tot așa mărșăluim și noi printre nicușori, bolojani, grindeni, simioni etc.
*
Un filosof vorbea despre întărirea noastră în viață prin deznădejde. Dacă oaia se află în gura lupului, să o tragem înapoi, înainte ca lupul să o înghită! Ce zici? se întreabă oamenii noștri „de bine”, așezați în scaunele puterii. Altul să păcătuiască și mie să îmi pară rău? De fapt, până și diavolul a fost la început un înger bun, dar a căzut în răutate pentru că a fost stăpânit de deznădejde. Precum Luca, 10,18: am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer… Vorba sfântă: avea lumina în el, apoi a urmat căderea. Pe cel căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea te lipsește de ceea ce ai dobândit, iar nepăsarea te coboară din ceruri. Deznădejdea te coboară de tot în prăpastia răutății. Înșirăm și noi vorbele pe aici, știți care este șocul ontologic al deznădejdii? Frica…
*
Iată și o poveste simpatică: Aron și Agop (doi armeni) se întâlnesc, iar Agop era tare trist. Aron îl întreabă: Ce ai pățit, frate? Agop răspunde: Of, sunt foarte supărat. Ce să îți zic, se însoară fiul meu cel mare. Celălalt se miră: Păi ce, ăsta e un motiv de supărare? Oftând, Agop îi spune: Păi se însoară tot cu un bărbat. Iar Aron, speriat, îl întreabă cu ochii mari: Dar măcar e armean?
Facebook
WhatsApp
TikTok
