Am câteva mii de prieteni, printre ei mulți dintre elevii mei de ieri, pe foarte mulți nu i-am uitat, aș putea să le spun și locul pe care-l aveau în clasele friguroase și mucegăite ale bătrânului liceu. Suntem întrebați adesea dacă a greși este același lucru cu a fi creativi. Dacă nu greșești nu vei veni niciodată cu argumente clare la problemele vieții noastre. Îndemnul este atrăgător: să nu le fie frică elevilor noștri de greșeli! Din păcate, cred că noi educăm adesea oamenii în așa fel încât să-și piardă capacitățile creative. Și ni se reamintesc adesea cuvintele lui Picasso: toți copiii se nasc artiști, problema e cum să rămână artiști pe măsură ce cresc. Mai greu este cu oamenii mari, chiar profesori universitari, atunci când ajung să decidă pentru educația unei națiuni. Cum se vede…
*
Un cunoscut pedagog spunea că pe măsură ce elevii noștri cresc, începem să-i educăm de la șold în sus. Și apoi ne concentrăm asupra capului, iar senzația este că orice sistem de educație are scopul de a produce profesori universitari. Dar ei nu sunt realizarea supremă a umanității. Adesea ei sunt separați de trup, își privesc trupul ca pe o formă de transport pentru capul lor. Adică, mai spunea el, trebuie regândită viziunea despre inteligență, dacă un copac cade în pădure și nimeni nu-l aude, a făcut zgomot? Sistemul educațional ne-a îmbunătățit mintea, dar trebuie să regândim principiile pe care ne educăm copiii, adică să-i putem educa pentru întreaga lor ființă, pentru capacitățile lor creative. Concluzia e, cum auzeam eu zi de zi, de la catedra mea de educator, din băncile jerpelite, „mișto”: dacă toate insectele ar dispărea de pe pământ, în 50 de ani planeta ar dispărea. Dacă toate ființele umane ar dispărea de pe pământ în 50 de ani, toate formele de viață ar prospera…
*
Să simți odihna mâinilor obosite, în poala ascunsă de hainele largi, ele stau cumva scufundate într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav. Lumea se rotește și se aud cântece domoale în depărtare. O vrabie mică iese în zbor dintre ramurile înghețate ale copacilor scufundați și ei în zăpadă. Iar noi, noi fugim mereu de frica altora, căutăm o urmă de singurătate și păstrăm îndoielile vechi despre oamenii pe care-i întâlnim tot mai rar. Și socotim că fiecare lucru ar trebui să-și aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume.
*
Cum ar fi să devenim invidiați pentru libertatea noastră nedeslușită? Sunetele se șterg brusc, tot așa cum s-au născut. Praful plutește în aer, pe lângă pereți au căzut bucăți mici de tencuială uscată, iar timpul curge și el mai domol decât altădată. Deschideți ochii la timp, șoptește un personaj de poveste, casele voastre au devenit ceață, iar străzile s-au pierdut prin întunericul de ianuarie. Cine ne-a condamnat la tristețe? Așa întreba un personaj, pe o scenă, la început de an nou. Dumnezeu, i s-a răspuns… Poate, a mai zis el, dar Dumnezeu este absent azi, s-a ascuns pe undeva.
Facebook
WhatsApp
TikTok
