Fără să vreau, văd pe ecran niște discursuri, niște răcnete. În Parlament… Să te afli permanent în compania unui prost, ce soartă înfricoșătoare, rostea un personaj de poveste. Și mai șoptea, din marginea scenei, cu ultima putere din glas: condamnat pe viață să trăiești printre proști, ce soartă Doamne, ce chin.
*
Prostul nu pricepe cât de departe e de restul oamenilor, el a ajuns deja victima compasiunii, dar nu pricepe asta. E greu de cap, egoist și prea-plin de sine, aflat mereu la jumătatea unui drum, loc cunoscut sub numele de imbecilitate. E amăgitor și inacceptabil, poartă amprenta unei înțelepciuni duhnitoare, nu are, cum se zice, paie în păr și nu salivează decât la ore fixe și întunecate. De obicei, umblă printre oamenii normali înveșmântat în cele mai alese haine de gală. Și de firmă…
*
Tot despre prost… El vrea să fie mereu în centrul atenției, mai ales că nimeni nu are timp să înțeleagă ceva ce nu poate fi înțeles. Dă din cap, cu înțelepciune adormită, se străduiește să închidă repede gura, dar nu poate, cuvintele ies aiuritoare și incoerente printre buzele-i uscate. Se arată mereu la orizont, ca un nor amenințător.
*
Prostănacul nu-și aude sunetul propriului glas, în afara zidurilor izolate ale casei sale. Sau, cel puțin, astea trebuie să-l împiedice. El nu înțelege nimic despre semnificația vorbelor, despre influență, posteritate și nici nu vede ambele fețe ale monedei. Niciodată… Are mereu gâtul inflamat, de la răcnetele lui obișnuite. De altfel, doza lui de impertinență atrage de fiecare dată atenția gloatei gălăgioase din jurul lui. Și dacă este numai în trecere pe lângă tine, tot ai o bănuială corectă.
*
Neghiobul este o pacoste, e obositor și, dacă a avut parte și de ceva educație, e urgia de pe lume. O etalează cu rostire răgușită și sfredelitoare pentru urechile interlocutorilor. Dacă e prost, în adevăratul sens al cuvântului, ar trebui să nu-ți mai petreci vremea cu el și ai avea puțină liniște. Deși, în fața lui, de obicei simți cum rămâi fără apărare. El are mereu întipărită de chip o expresie tâmpă, sumbră și lipsită de orice emoție, se holbează cu suspiciune la ceilalți, cu fața lui radioasă și unsuroasă.
*
Vedeți, cam atât ne mai rămâne. Să te desparți încet de ființele dragi, câtă amărăciune! Și apoi, să regăsești singurătatea. Și, mai ales, să-ți ascunzi tulburarea, iar chipul să-și fie o mască surâzătoare și nemișcată.
*
Un poet spaniol, Calderon, în piesa lui de teatru Viața e un vis: „Ce e viața? Spumă găunoasă… Ce e viața? O iluzie, o umbră, o ficțiune și cel mai mare bine al ei e fără preț, căci toată viața e un vis.” Dar și un gând de înțelept chinez: „Odată am visat că eram o pasăre de vară și acum eu nu mai știu dacă sunt Chuang Tze care a visat că era o pasăre de vară sau dacă eu sunt de fapt pasărea de vară care visează că aș fi Chuang Tze”.
*
Și toate câte sunt străbat nopțile și le acoperă cu un vuiet, ai în spate sângele unui singur om și tot e greu să reziști. Ce rămâne din viața unui om? Te trezești și nu știi unde te afli și este inutil să mai repari ceva. Până și amurgul își așteaptă umbrele, iar oamenii albi se zăresc în depărtare. Salutați-i cu o vorbă bună!
Facebook
WhatsApp
TikTok
