Mama e numai una, Mama e și atunci când nu mai e, Mama ne așteaptă pe fiecare dintre noi cu mere coapte, cu dulceață de cireșe amare, cu scovergi și plăcintă cu mere, cu ochii plini de iubire și cu șoapte de iubire care nu se vor termina niciodată.
*
Când are omul, pentru întâia oară, iluzia că este ales? se întreba un mare scriitor. Probabil că sugar, atunci când primeşte îngrijirea maternă fără vreun merit şi o cere cu atât mai energic. Educaţia ar trebui să-i risipească această iluzie, să-l facă să priceapă că în viaţă totul se plăteşte. Adesea însă e prea târziu, mai spunea autorul atât de drag mie. Celor care mai au timp și pentru o picătură de înțelepciune, le-aș reaminti cuvintele unui filosof: nimic nu-i mai greu de iertat decât meritul altuia. Și Lucian Blaga scria ceva asemănător, atunci când afirma că vârsta devine un merit – sau chiar un admirabil merit – numai când ai foarte multe alte merite.
*
Pe vremuri, dascăl de filosofie, la fiecare jumătate de octombrie discutam cu elevii mei afirmația lui Seneca, după care filosofia este o șansă la nemurire. Doar cei care se consacră filosofiei, spunea el, trăiesc cu adevărat, pentru că numai așa poți să participi la orice secol și să-ți dedici sufletul meditațiilor care sunt veșnice și nesfârșite. De la filosof poți lua tot ce vrei, de la el vei auzi adevărul spus fără ocol, el îți va deschide drumul către veșnicie și te va înălța într-un loc de unde nu s-a prăbușit nimeni. Și, adăugam eu pentru privirile curioase din fața mea, filosofia este singurul mijloc de a-ți depăși condiția de muritor și chiar de a o transforma în nemurire. În ultima vreme, unii dintre elevi se uitau totuși departe, pe lângă mine, ocupați cu butonarea telefoanelor tot mai mari și mai luminoase, de la un an la altul.
*
Un tânăr domn de 18 ani, cu plete îngrijite și cu ochi pătrunzători, mi-a spus cândva: domn profesor, am citit într-o carte, de curând, cuvintele astea: fiecare om trebuie să lase ceva după moartea lui, un copil, sau o carte, sau un tablou, sau o casă, sau un zid, sau o pereche de pantofi croiți de mâna lui, sau o grădină semănată cu plante. Un lucru pe care mâna lui și-a lăsat într-un fel sau altul pecetea și la care sufletul lui se poate întoarce după moarte, astfel încât, atunci când oamenii se uită la copacul sau la floarea cu pricina, e și el prezent. Și, a mai adăugat sfios elevul meu de-a XII-a E, deosebirea dintre un om care tunde iarba într-o curte și un grădinar adevărat stă în lucrarea mâinilor. Tăietorul de iarbă piere ca și cum nici n-ar fi existat, pe când grădinarul va fi pomenit cel puțin timp de-o generație.
*
De câte ori a venit vorba despre aroganță (și a venit des…) le-am spus elevilor mei de ieri astfel: un bătrân american trecut bine de 80 de ani ajunge la Paris și caută pașaportul, rătăcit pe undeva. Funcționarul îl întreabă ironic dacă a mai fost la Paris, iar bătrânul domn zice că da. Atunci trebuia să știți că e nevoie să aveți pașaportul pregătit… Americanul îi răspunde: ultima oară când am fost aici n-a trebuit să-l arăt… Francezul, umflat de autoritatea misiunii lui, zice că e imposibil, americanii trebuie întotdeauna să arate pașaportul atunci când ajung în Franța. Bătrânul l-a privit adânc în ochi pe francez și i-a zis: când am ajuns la țărm, la Gold Beach, în ziua D în 44, pentru a ajuta la eliberarea acestei țări, n-am găsit niciun francez căruia să-i pot arăta pașaportul.
Facebook
WhatsApp
TikTok
