Acești „giganți de carton” care își arcuiesc buzele, se contrazic, le știu pe toate și ne promit fericirea… Și, cu respirația lor întretăiată, par mesagerii unor victorii nemăsurate. Când își termină vorbele sărace și puține, repetate cu poticniri îmbălsămate, rămân doar ecourile unor sunete strangulate, amorfe, care se topesc în ceva care seamănă cu un sughiț. Așa par, jinduitori după muchia spațiului și după marginea timpului. O spoială strălucitoare se adună în ecranul televizorului, iar lumea, pentru ei, pare o coală albă, pe care o vor scrie cu erorile clasice. Unii, un fel de șobolani plini de sine, slujesc minciuni nemăsurate și coboară direct dintre cătușe. Fix în virtutea națiunii… Și se agită. Cum despre cine vorbesc?
*
S-a întins peste noi o lume în care oamenii mișună bezmetic, toți par grăbiți, unii mănâncă prea repede, iar sosurile și picăturile de ketchup li se preling peste bărbie, alții râd zgomotos și râgâie voievodal peste truditorii anonimi. Rămâne, în liniștea aparentă a mulțimii, o întrebare: suferințele și pierderile sunt normale? Și cum să-i faci (pe ei) să înțeleagă că va veni, totuși, și o vreme a plecării, atunci când nu mai există, cu certitudine, încă un loc în care să ajungă?
*
Se spune că la baza prejudecăților stau stereotipurile de tot felul. Și totuși, ce este un stereotip? Este numai o părere preconcepută despre caracteristicile și comportamentele unor categorii de persoane sau grupuri de oameni sau ceva mai mult? Profesorul de azi nu prea mai este ascultat dacă nu știe să caute și exemple mai sugestive, mai apropiate de exprimările învăluite în actualitatea apăsătoare. Pe baza acestor stereotipuri funcționează prejudecățile, ele sunt opinii și atitudini care întemeiază sentimente de adâncă antipatie.
*
Am scris cândva despre duioșia tăcerii… Pentru că nu prea mai avem timp de ajuns, fața celui de lângă noi are ceva dintr-o felie de portocală, vegetăm între încântare și o congelare rapidă a creierului. Suportăm povara tăcerii, scriam eu, îmi place un cântec rusesc, știam un vers din el: focul arde în soba mohorâtă… Oamenii, am citit undeva, dau prea mare importanță cuvintelor, par a fi tot ceea ce contează, doar ele au valoare. Au nevoie de ele pentru a întemeia ura.
*
O amintire din lecturile mai vechi… Simt o mare durere în mine, este ceva greu și rotund, spunea într-o zi o scoică vecinei sale. Fie lăudat cerul și marea, eu nu simt nicio durere în mine, mă simt bine și sunt sănătoasă, atât pe dinafară cât și pe dinăuntru, i-a răspuns cealaltă. Le-a auzit cineva și-i spuse celei care se simțea bine și era sănătoasă și pe dinăuntru și pe dinafară: „Tu te simți bine și ești sănătoasă, dar durerea pe care o poartă vecina ta în ea este o perlă de o frumusețe extraordinară”. Un fragment, dintr-o carte… Este darul cel mai mare, acela al scoicii, când i se strecoară în interior un firicel de nisip, un grăunte infim care o rănește, o face să plângă, să strige. Zi după zi, transformă durerea ei într-o perlă. Este lucrarea plină de trudă a naturii. Când ai o durere în sufletul tău, un fir de nisip adus de vânturile vieții care îți provoacă în interior o suferință, urmărește perla care va ieși din tine și sufletul tău care te va însoți, urmărește-ți visele. Prin încercări, suferințe și tristețe, și prin ele, devenim mereu ceea ce suntem.
Facebook
WhatsApp
TikTok
