Despre uitare… Mereu am scris cu îngândurare despre ea. Se spune că ar fi o binefacere care ar vrea să corupă istoria, dar și un remediu al nedreptăților suferite de oameni. Cineva a numit uitarea prima facultate a oamenilor, dar și cea mai divină victorie. E sigur că uitarea e un vechi leac pentru mizeria umană. A mai fost numită suprema lașitate, dar s-a mai spus și că numai ea ne face viața suportabilă. Uitarea? E un dar de la Dumnezeu, care ne ajută să vindecăm rănile sufletului, este leacul jignirilor și o formă supremă de libertate. Nu și o mare înfrângere?
*
E un timp în toate cele pe care le facem? Toate lucrurile pe care le alegem sunt despre prezent, acum, aici, astăzi, repetăm cuvintele de multe ori, doar că în iad nu mai avem pe nimeni, acolo nu mai e decât o veșnicie chinuitoare și sterilă, imposibil de schimbat, acolo suntem singuri și știm că vom fi așa. Închiderea în singurătate, astfel i se poate spune… Singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul. Clipa trebuie socotită ca adevărata noastră viață. Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. De aici încep și multe dintre frământările noastre: este opoziția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi. Prezentul este singurul care stă în puterea noastră, iar trecutul și viitorul nu, față de ele nu avem nicio putere.
*
Trecutul și viitorul nu ne pot aduce decât suferințe sau plăceri imaginare. Timpul trăit aici și acum… Cum să trăiești doar din amintire, numind trecut tot ceea ce ține de ființa ta, ca și cum ai vorbi despre o altă ființă, despre un alt suflet și trup? Și cum să trăiești cu gândul la acel viitor iluzoriu sau să crezi că acel timp ce va veni îți va îndeplini visele de azi, pe care nu le poți înfăptui? Și totuși se poate, numai alegerea clipei e mai grea decât ușa de la intrare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
