Am căutat o pagină, dintr-o carte, care mi-a venit în minte, o pagină care zice cam așa: domnea o duhoare de neînchipuit, strada trăsnea a gunoi și a bălegar, curțile dosnice a urină și a murdărie de șobolani, bucătăriile de vară din curți miroseau a varză stricată și a seu, încăperile neaerisite duhneau a praf mucegăit, dormitoarele a saltele unsuroase, a pături umede și arome înțepătoare, oamenii puțeau a sudoare și a haine nespălate, gura le duhnea a dinți stricați, stomacurile a zeamă de ceapă, iar corpurile a lapte acru și bube, puțea toată lumea, chiar și regele lor… De fapt, lucrării schimonositoare a bacteriilor nu i se știe măsura, așa că nu există făptură a omului care să nu fie însoțită de vreo împuțiciune. Desigur, orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.
*
Omar Khayyam se întreba: îi vezi pe cei doi sau trei idioți? Lumea o țin în mâinile lor. Nimic nu știu. Superiori se cred în ignoranță. Mergi pe drumul tău, de ei seamă nu ține. În splendida-le suficiență eretici îi vor numi pe cei ce nu-s de-ai lor… Un domn cu ușoare urme de ironie scria cam așa: „o fântână cu apă multiseculară/ unii se adapă, alții fac gargară”. Sau altul zicea: „nu ne vindem țara/ îi dăm cu gargara/ vremea e trecută/ țara e vândută”. Profund, ce să zic! Sunt două categorii definitorii de gargaragii, gargaragiul obișnuit, cel care are voie să stea cu burta la soare, cu manele și mici și alte muzici de îmbărbătare, care nu vrea să fie pus la bătut covoare și nici la alte muncă; și gargaragiul politician, adică – vorba poetului – cel mai frumos chip pe care pământul l-a îndreptat spre soare, cu gușa atârnând de măciuca microfonului… Și o întrebare? Cei doi sau trei idioți planetari de azi cine ar putea să fie?
*
Vreo 41 de ani le-am vorbit elevilor mei despre Platon, despre Aristotel, cu folos sau fără uneori. Și celor care mă citesc azi (și le mulțumesc) le reamintesc că Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”, iar Aristotel considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Și mai spunea filosoful că oamenii care fac educație copiilor lor sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață. De aceea, pe lângă viață, ne îndemna, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. Și mai adăuga: rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce. Un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort.
Facebook
WhatsApp
TikTok
