TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – A spicui

Motto: „ Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic / Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimic!” (George Topârceanu)

 

 

Prin februarie, tot aici, am avut un fel de premoniție? Între timp, zâmbetul ni s-a schimbat într-o lipsă de expresie interioară, ca și cum spiritul ar fi fost un vas din care fericirea s-a scurs prea repede, neputând să dureze. Și, iată, un vânt umed a mișcat iarba de la marginea trotuarelor neumblate. Tălpile noastre au plescăit tot mai rar prin noroiul lipicios și negru. Nu ne-am așteptat ca primăvara să fie atât de singură? Toate patimile noastre nefolositoare s-au întrecut spre mințile confuze ale izolaților din noi, picătură cu picătură. Dormim, dar nu ne odihnim niciodată, privim în gol pe ferestre, nu visăm cu ochii deschiși, suntem ca niște pești care privesc în sus, dincolo de apa agitată.

 

Unii spun că suntem lăsați să alergăm spre nicăieri, iar alţii cred că se apropie scadenţa. Se poate! Aş vrea, totuşi, să vă şoptesc că în pragul visului se ţese încet un fel de amintire dură, care ne zgârie privirile şi nu mai suntem în stare să ne uităm înapoi. Nimic din noi nu mai există, poate doar urmele lăsate de bocancii grei, plini de noroi uscat, care veghează miezul nopţii, încleştaţi în rămăşiţele declarațiilor pe… proprie răspundere. Și în aburii care ies către ochelari, din măștile strânse peste obraji… Chiar şi clipa se termină, nu-i aşa? Când se va apropia de primul semafor, clipei noastre i se va face frig, o să bată vântul printre hainele largi, se va simţi cum  ajunge până la piele. Lor li se pare că aceasta este ordinea firească a lucrurilor. Dar vouă? Străzile sunt încremenite, a dispărut chiar şi aroma gazelor de eşapament. Ne-au ieşit la pensie până şi puţinele idei care ne mai treceau prin cap. Apăsăm o tastatură imaginară, aproape cu ochii închişi şi ne mişcăm în ritmul unei muzici surde, cu inflexiuni de orgă, într-o catedrală aflată în zi de înmormântare. Cu cel mult opt oameni răspândiți printre icoane…

 

Scriam cu câteva săptămâni în urmă, pe aici, că m-a „ispitit” o poveste, pentru un roman nou și că îmi imaginam o lume viitoare, îi ziceam eu post-muritoare, un fel de univers aproape perfect, în care oamenii găseau soluții la orice, intrau oricând la o regenerare gratuită, adică descopereau nemurirea. Și vă mai povesteam că am citit un roman nou, se numește Secera și e scris de Neal Shusaterman. Ce se întâmplă în cartea aceea? E o lume a viitorului, pare una ideală, foametea și sărăcia au fost eradicate, la fel și bolile și războaiele, grație tehnologiei. Nemurirea oamenilor însă are un preț. Secerile, ele sunt soluția… Reprezintă o clasă specială, singurii oameni care pot lua viața altora. Și e nevoie să facă asta, pentru a ține populația sub control. A lua viața unui om presupune compasiune, dar și un talent anume, pentru a îndeplini sarcina cât mai nedureros. Secera ne arată că nicio lume nu e perfectă, nici măcar aceea în care omul a cucerit moartea. Secerile noastre de acum au forma covidului…

 

Să ajungi să trăiești zilnic cu frica în sân că vei fi vizitat de o Seceră… Se spune despre Seceri că ar fi pline de compasiune, că ele sunt singurele care pot lua vieți și că oamenii trebuie să-și accepte soarta cu demnitate. În principiu, cei mai vulnerabili sunt cei predispuși la accidente, cei care oricum ar fi murit în scurt timp.. În principiu, pentru că există și Seceri care s-au îndepărtat de la valorile morale ale Secerilor, ele nu țin cont pe cine omoară și de ce, ce arme folosesc și cum, dacă cei omorâți suferă sau nu, nu au principii, de fapt.

 

Nici nu mai știu unde se petrec toate acestea, în cartea despre care vă scriu iarăși sau în recapitulările de fiecare zi ale dregătorilor din starea de urgență. Sigur nu am dreptate, dar eu așa vedeam în primele săptămâni, mereu spre miezul nopții, cele trei secere încruntate, care apăreau cu o nouă ordonanță militară, 1, 2, 3, 4…

 

Acolo, în carte, omul e mai presus de Dumnezeu, pentru că nu mai există nimic de descoperit, războaiele au încetat, iar guvernele au fost abolite, politica nu mai există etc. Cum moartea a fost eradicată, oamenii ajung și la vârste de sute de ani. Odată ce corpul lor a început să îmbătrânească există posibilitatea să își dea vârsta înapoi. Și, ați înțeles, pentru a evita o aglomerare a planetei au apărut Secerile. Care spicuiesc… Oameni… Aici, în viață, se mișcă rânjind virusul… Spicuiește și el, în lanul de grâu atacat de seceta grea. Totul este ca o zvârcolire într-un anotimp fără măsură.

 

Am mai citit de curând și o altă carte, una despre iubire, despre cele patruzeci de legi ale iubirii. O viață fără iubire, îmi amintesc eu de acolo, e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauți, divină ori pământească. Împărțirile duc doar la alte împărțiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. Este ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții, iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel atunci când focul iubește apa.

Mai am un gând, nici nu știu dacă l-am citit undeva, e foarte ușor să fim recunoscători atunci când totul merge bine. Cum ar fi însă să fim recunoscători nu numai pentru ceea ce ni s-a dat, ci și pentru ceea ce n-am primit?

PS  Vedeți dumneavoastră, a spicui înseamnă a aduna spicele rămase după secerat, dar și a culege de ici, de colo, a extrage alegând dintr-o cantitate mai mare.  Auziți cum sună,  „dacă grîul… apucă a se corci… tot să poate alege, spicuindu-să din lan”…  Se mai spune și a pobârci, adică un virus care pobârcește

 

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro