Este în curs de apariție, spre sfârșitul lunii ianuarie, la „Editura Leviathan”, noul meu roman „A doua față”. E o poveste ușor distopică, dar duioasă, ca într-un ceas de seară. Vă trimit, în tableta mea de azi, primele pagini ale cărții ce stă să vină spre dumneavoastră.
1.Îi plăcea, după o zi trecută, să observe luminile aprinse în casele din jurul lui, pe clădirile cu sclipiri roșii până la acoperiș și să se gândească la nopțile în care sta singur, ascultând sirenele ambulanțelor, din întunericul acela deplin. Se întreba de ce simțea că nopțile trec mai încet decât zilele. Pentru că ești singur, auzea o voce anonimă. Lapte cald cu miere și multe exerciții de respirație… Uneori trupul începea să îl chinuiască, iar nervii i se încordau peste măsură. Pe strada din apropierea casei treceau, mai departe, mașini bezmetice, cu alarme infernale care agitau câinii treziți din amorțeală. Era obosit de moarte și obosit de viață. Semăna cu o pasăre de pradă, mâinile lui păreau două pene ascuțite, se odihneau peste corpul zdrențuit de dureri ascunse. Cu privirile rătăcite, lăsa să-i scape încă un suspin, respira greu, pufăia, apoi se liniștea de tot, dura o veșnicie starea cea nouă, de destindere. Fără îndoială, mai gândea el, acesta este modul în care se conturează identitatea rătăcită a fiecărui om.
A fost un an în care profesorul Radu Cristea a existat doar pe un sfert din el și n-a auzit decât o parte din ceea ce i-au spus oamenii întâlniți. Așa că, se întreba mereu, cui i-au aparținut celelalte părți din creierul lui? Părea legat de o altă lume, în cap i se adunau ecourile unei alte închipuiri, căpătase darul rar al unei identități alterate, cum citise printr-o carte rătăcită pe biroul vechi, cu furnirul jupuit pe margini, în care i se agățau mânecile cămășii.
A doua față este aceasta pe care ne-o arată, ne privește din rama tabloului și așteaptă un semn de la noi. După toate câte i s-au întâmplat, Radu Cristea s-a ascuns în grădina casei, cei doi câini l-au așteptat răbdători, iar vișinul din mijlocul curții a înflorit, după un an de uitare. Deși a plouat peste noapte, căldura i se pare apăsătoare. Întotdeauna a avut probleme de la încheieturi până în vârful degetelor, dar în noaptea trecută l-a durut până la cot și chiar mai departe, până la umăr.
De câteva zile se spală geamurile, se bat covoarele, se taie pomii sălbăticiți, se șterge faianța și se aude muzica în cutia așezată peste geam, afară, îndreptată spre grădină. E o zi de mai, ca și în urmă cu un an, când au început toate, s-ar părea că timpul a stat în loc, numai părul profesorului a mai albit, iar ochelarii de pe nas sunt alții, mai subțiri, cumpărați din America trecută. Norocica e și ea mai grasă, mai puțin agitată, dar nu și-a uitat primul stăpân din viața ei, e veselă, aleargă fericită, se urcă peste picioarele bărbatului abătut, care o mângâie pierdut în depărtări imprecise. Până la urmă, toate par amestecate, în fiecare om se află sufletul ascuns al celorlalți, iar Radu Cristea se miră despre ceea ce facem și de ce facem fiecare lucru și, mai ales, de ce nu putem uita. Întotdeauna, ca să se liniștească, el caută o hârtie și desenează iepuri mici, îndesați pe cartonul alb, îngrămădiți prin toate colțurile, cu lungi urechi stufoase, amestecate.
Vecinii trag cu ochii, de peste gardurile alăturate, unii par că l-au uitat, iar alții, mai noi, îl știu doar din poveștile celorlalți. În curtea lipită de casa lui a găsit alți oameni, nea Ion, bătrânul cu aer de filosof eșuat, a murit anul trecut, îl vedea mereu la masa lui șontoroagă, hărțuind ziare vechi și reviste îngălbenite.
Brusc, începe să ardă căldura, îl dor palmele, numai pe ele le simte reci și umede. Încearcă să se ridice din scaunul larg, desfăcut sub pălăria umbrelei portocalii, respiră greu, iar ochii îl ustură atât de tare, încât nu-i poate ține deschiși. Totuși, simte el după o vreme, căldura soarelui de primăvară adie resemnată, iar Radu Cristea privește peste gardul casei, împăcat cu locurile lui dintotdeauna.
2. Era șapte și jumătate, în urmă cu un an, venise primăvara, mai devreme decât altădată, iar lumea se trezise, bolnavă și tăcută. Ca în fiecare dimineață, Radu Cristea se pregătea să iasă pe ușă, o nouă zi de muncă în liceul ponosit îl pândea după colțul străzii. Căuta încălțătorul lung, din plastic, pe care tocmai îl îndesa în spatele pantofilor, când a sunat telefonul fix, de pe biroul din camera mică, de lângă ușă. S-a oprit bombănind și a ridicat receptorul.
–Alo? a strigat nervos. Ce doriți?
–Domnul profesor Cristea? a auzit o voce de femeie.
–Chiar el, a continuat iritat de apăsarea matinală.
–Suntem de la cancelaria domnului președinte.
–Zău? Și eu sunt de la ONU… Hai, domnișoară, n-am chef de farse la ora asta. Salutare, ca să nu zic altceva…
A trântit telefonul, împiedicându-se de pragul dintre camere și s-a lățit peste curtea casei o înjurătură neterminată. Într-un balcon, în hotelul de peste drum, un bărbat trăgea adormit dintr-o țigară. S-a uitat repede spre domnul din apropierea porților negre, care-și căuta cheile prin geanta agățată de umăr.
–S-a întâmplat ceva? a întrebat el de sus, de la etajul al doilea.
–Nu, nu… a strigat profesorul, grăbit să plece spre școala lui de fiecare zi.
Norocica, șoricara cu botul lung, se ținuse după el și sărea ca pe arcuri, peste bucățile din fier forjat ale porților. Își ridicase urechile, ca două antene și mârâia agitată.
–Să fii cuminte, i-a spus stăpânul, apucându-i botul lunguieț, ieșit printre barele înguste ale porții. N-ai auzit? M-a căutat domn președinte, știi tu, strâmbul ăla cu ochi de matelot.
Ca în fiecare dimineață, a salutat lungul șir de câini, din curțile vecinilor. Îi știa pe toți, ultimul, Clonțosul cel negru, îl aștepta lângă fosta casă a pionierilor, primindu-și porția de pâine pe care Radu Cristea nu o uita niciodată. Mergea pe stradă, cu șapca proletară pe cap și-și urmărea pantofii înfipți în asfalt. Nu înțelegea cum de sunt ude trunchiurile copacilor. S-a oprit la trecerea de pietoni, a lăsat două mașini să fluiere pe lângă el, oricum nu aveau de gând să încetinească și a ascultat liniștit picăturile grele, căzând una după alta din locurile unde se strânseseră pe frunze. În fața lui, la câțiva metri, își târâia picioarele spre liceu o elevă, o cunoștea, o vedea de două ori pe săptămână moțăind în ultima bancă.
–Aha, da… bine, fată… înhî, nașpa… bag un mesaj la pauză…
Era tot ceea ce rostea, plictisită, în telefonul lipit de ureche. Crâncenă nevoie de comunicare, își spunea profesorul, apropiindu-se de curtea liceului. Îl salutau elevii, cu figuri posace, încercănați după excesele informatice de peste noapte. Atunci când au ceva de ascuns, oamenii vorbesc cu pereții, fără să știe că și acolo e un cod precis, care rămâne înfășurat în tencuiala netedă, până când cuvintele vor fi măturate de cetățenii bruneți, cu periile lor tocite. Radu Cristea ascundea tristețea de mai, iar propozițiile vechi îi cădeau, toate, în găurile dese din pavaj.
În cancelarie mirosea a mucegai, câteva bucăți mici de var erau adunate pe lângă ziduri și se făcuse, peste noapte, foarte frig.
–Bani cheltuiți degeaba, i-a zis doamna de chimie, care manevra niște bile colorate, cu privirea spre umbra lui Mendeleev, agățată de colțurile încăperii.
–De ce? a întrebat-o. Nu i-ai votat tu pe hoții ăștia portocalii, de la putere? Te-ai păcălit de două ori.
–Iar începi? Ești imposibil, domnule, ai îmbătrânit prost. Ți-am mai spus că nici n-am fost la vot.
Indignată, bătrâna profesoară părea să trosnească într-un foc deja încins.
–Ai început să uiți, ți se umeziseră chiloții atunci, după alegeri, te făcuseși și tu portocalie. Ce să mai vorbim, las-o așa! Iubitul tău marinar ne-a păcălit pe toți.
Radu Cristea a zâmbit, trântindu-se pe scaunul tocit, negru de jeg pe lângă cusăturile destrămate. Sunt îndoieli de pe urma cărora nu avem niciun folos în viață. Oricât de crâncenă ar fi lupta pe care o dai, nu se zărește nimic în apropierea ta. De aceea, privirea poate fi mai grăitoare decât cuvintele, mai ales atunci când, pe geam, se văd blocurile din apropiere, ca niște pumni tociți și noduroși. Oase de argint, urechi de aur și carne de piatră, asta era totul în fața ochilor lipiți de somn ai bărbatului în floarea vârstei, cum se spune, așteptând în cancelaria soioasă, ca o nacelă de balon dezumflat, umplută brusc de colegii agitați și flămânzi.
Își luase catalogul jerpelit și el, apropiindu-se de ușă. Directorul s-a strecurat înfoiat, aproape că l-a și împins cu mișcarea grăbită pe care a făcut-o.
–Mai încet, prietene, i-a zis, mă pui la pământ.
–Stai puțin, a făcut celălalt, fără să pară că l-a auzit. Vino la mine, în birou, sună telefoanele în draci.
–Ce spui? Am ajuns persoană importantă?
–Domnule, nu știu care-i treaba, dar ești căutat de la președinte, chiar de el, strigă trepădușii locali la mine de vreo jumătate de oră.
–Bă, l-a privit drept în ochi Radu Cristea, n-am timp pentru glumele matinale ale unor idioți. Ce naiba, ai pus botul la cine știe ce farsă?
Și iată cum se amestecă toate: picioarele se îndoaie, glasul se frânge, umilințele apar și dispar, o ploconeală confuză se izbește de ferestre și, peste toate acestea, un director servil și nepriceput, cu carnet de partid în buzunarul de la piept, se umflă în penele jumulite, asortate cu arome de pastă de dinți ieftină.
P.S. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele următoare: [email protected]
Facebook
WhatsApp
TikTok
