La începutul secolului al XIX-lea exista în comuna Ghergani, cătunul Mavrodin, ce aparţinea căminarului care-i dăduse numele. Suma cu care se arenda această moşie în acea perioadă era de 120 de galbeni pe an.
La moartea căminarului, soţia acestuia – Luxandra Mavrodin – moştenea moşia pe care o lăsa prin testamentul încheiat la 1841, bisericii din amintitul cătun, adăugând acesteia şi „o sfoară de moşie în Conţeşti, două pogoane la Greaca şi o pereche de case în Bucureşti”, situate în mahalaua Luterană. Ca epitropi executorii ai dorinţei ei îi numea pe episcopul Râmnicului şi pe mitropolitul Ţării Româneşti.
Aceste proprietăţi vor aparţine bisericii din Mavrodin până în anul 1866, când primarul din Ghergani consideră că ele ar trebui să revină Primăriei comunale, astfel încât încheie în acest scop o înţelegere cu avocatul Răducanu Manolescu, pentru ca acesta să se judece cu Episcopia Râmnicului şi cu Mitropolia Ţării Româneşti „până la cea din urmă instanţă judecătorească, pentru veniturile acelor bunuri”. Primăria în schimb urma să-l „plătească” pe avocatul Manolescu la câştigarea procesului, prin acordarea permisiunii de a tăia toată pădurea de pe moşia Mavrodin.
Chiar dacă la acel moment biserica nu era întotdeauna un eficient economisitor al bunurilor sale, intenţia autorităţii laice e de natură a te lăsa fără replică…
Facebook
WhatsApp
TikTok
