1.Despre folosirea gazelor lacrimogene la noi
Încă din anul 1930 se preconiza introducerea în România a gazelor lacrimogene, în locul armelor de foc, la înăbuşirea demonstraţiilor, fapt ce se va legifera în 1938, doar în 1941 poliţia fiind totuşi dotată cu aceste arme. Una dintre ele era puşca scurtă cu calibrul de 37 mm, care dispunea atât de cartuşe defensive-cu putere de împrăştiere de până la 40 de metri, cât şi de cartuşe ofensive-care „băteau” până la 100 de metri. Pistolul, având o formă dreaptă şi semănând mult cu bastonul de semnalizare trăgea cu cartuşe defensive şi avea o putere de până în 12 metri. Grenadele cu aceeaşi destinaţie erau de două feluri: cele folosite de poliţie, cilindrice, având 6/11 cm şi grenadele „triplu săritoare” de 7/14 cm, care după aruncare emanau gaye şi totodată, ca efect al pulberii de puşcă din interior sărea de trei ori producând panică printre demonstranţi.Trebuie spus că gazele emanate de aceste arme erau foarte puternice, oamenii neputând rezista în preajma lor mai mult de trei sau patru secunde, dar efectul lor putea dura o oră, soluţia pentru încetarea lăcrimării şi a usturimii fiind spălarea cu apă carbogazoasă.
2.Drumurile naţionale în 1940
La sfârşitul lui martie 1940 statul român încheia un contract cu firma germană Derubau prin care se stipula construirea în România a 3200 km de drumuri naţionale, un contract total neavantajos pentru România, firma germană fiind scutită de orice fel de taxe şi impozite către statul nostru. Începutul războiului împotriva URSS în iunie 1941 canaliza toate resursele spre efortul de război, aşa încât ideea unei reţele de drumuri preconizată rămânea nepusă în practică.
3.Administraţie locală în 1950
Noua împărţire administrativă din 1950 transforma Târgoviştea din reşedinţă de judeţ, în reşedinţă de raion subordonat regiunii Ploieşti. Raionul Târgovişte avea în componenţă 37 de comune conduse de sfaturi comunale în fruntea cărora se aflau preşedinţi şi secretari a căror salarizare se diferenţia în funcţie de numărul de locuitori, numărul satelor componente şi suprafaţa agricolă. Preşedintele Sfatului Popular al Comunei Adânca, comună cu 2565 de locuitori, ce avea în componenţă două sate şi o suprafaţă agricolă de sub 1000 ha era retribuit cu suma de 450 de lei, la care se adăugau 50 de lei. Preşedintele Sfatului Popular al Comunei Bucşani, comună cu 3000 de locuitori primea însă 525 de lei, la care se adăugau 75 de lei pentru suprafaţa de 2500-3000 ha şi 50 de lei pentru cele patru sate pe care le cuprindea. Limita maximă a unui astfel de salariu era de 700 de lei, din care 525-salariu de bază, 100 de lei-pentru o suprafaţă agricolă peste 5000 ha şi 75 de lei-sporul pentru mai mult de cinci sate în componenţă. Raionul se confruntă în acel an cu o mare instabilitate a structurilor de conducere, în decurs de trei ani aceasta fiind schimbată de trei ori: astfel, la comuna Adânca în 1951 este preşedinte Stelian Căruntu, iar secretar era Anton Sfetcu; în 1952, preşedinte era Dumitru Drăgan, secretar era Gheorghe Dincă, iar în 1953, Albu Petrescu era preşedintele Sfatului Popular local. Există totuşi o oarecare continuitate, asigurată de menţinerea în funcţie a aceluiaşi secretar, ceea ce nu se întâmplă în cazul majorităţii comunelor, Tătărani, spre exemplu, unde în 1951, Ion Nicolae este preşedinte şi Iancu Marica-secretar, în 1952 era preşedinte Gheorghe Tătaru, iar secretar-Vasile Duţulescu, pentru ca în 1953 conducerea sfatului popular să fie preluată de Gheorghe Ştefan şi Vasile Mihai. Structura raionului suferea tot atunci o modificare determinată de raţiuni economice: de pildă, comuna Colanu care număra doar 950 de locuitori era desfiinţată şi ataşată comunei Ulmi, iar comunele Priseaca, Teiş şi Valea Voievozilor erau încorporate în oraşul-reşedinţă de raion.
RADU ALEXANDRU STATE este doctor în istorie, consilier principal la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și ardelean de Târgoviște…