TABLETA DE JOI – Radu Alexandru STATE – Două file de istorie dâmbovițeană

1. Coşul zilnic în 1922, între teorie şi realitate

   Inspectoratul Teritorial de Muncă Târgovişte alcătuia lunar situaţii statistice pentru preţurile produselor alimentare şi nealimentare.

   Pentru luna iunie a anului 1922 instituţia alcătuia costul întreţinerii unei familii compuse din tatăl-muncitor, mama-casnică şi trei copii minori, locuitori ai Târgoviştei. Suma se ridica la 2940 de lei şi 95 de bani şi cuprindea toate cheltuielile necesare într-o lună: 70 kg de pâine-350 de lei; 30 kg de carne-240 de lei; 30 litri de lapte-90 de lei; 30 de ouă-30 de lei; 5 kg de fasole-15 lei, 10 kg de mălai-50 de lei; 15 kg de cartofi-19,50 lei; 1 litru de ulei-28 de lei, 6 kg de untură-339, 85 lei; 500 gr.de cafea-31,65 lei, 4 litri de ţuică-64 de lei; 6 litri de vin-96 de lei; ţigări-90 de lei. 

   Pentru achiziţionare de îmbrăcăminte erau consideraţi suficienţi 260 de lei, pentru chiria unei locuinţe-200 de lei, iar pentru încălzirea şi iluminatul acesteia-175 de lei. Erau prevăzuţi doar 45 de lei pentru asigurarea igienei personale, din aceştia 25 de lei pentru săpun, iar 20 de lei pentru tuns şi bărbierit. Tot sume mici se acordau educaţiei şi medicului/medicamentelor, adică 50, respective 20 de lei lunar şi tot 20 de lei erau alocaţi pentru “distracţii”.

   Trebuie spus că salariile meseriaşilor târgovişteni variau în iunie 1922 între 1200 de lei-câştigaţi de un plăpumar şi 2200 de lei-salariul unui electrician; brutarul câştiga în jur de 1500 de lei, un tâmplar, un fierar şi un sondor- câte 1700 de lei, iar un zidar-2000 de lei. Aşadar, nici cel mai bine plătit muncitor nu putea să acopere suma necesară coşului său lunar, aşa cum fusese el conceput de autorităţi. Rata crescută a abandonului şcolar, aşa cum rezultă din situaţiile întocmite arată că una dintre economii se făcea din banii ce trebuiau a fi alocaţi educaţiei copiilor.

 

2. Despre insalubru la sfârşit de veac XIX

   Anunţul făcut acum câțiva ani de meteorologi, cum că am fi fost cea mai călduroasă capitală europeană, dar mai ales gândul chinuitor care m-a însoţit pe parcursul orelor următoare – că atentăm, prin iresponsabilitate, la însăşi supravieţuirea noastră ca indivizi au fost hotărâtoare în alegerea temei articolului meu din această săptămână. Găsisem cu ceva timp în urmă, câteva documente care surprindeau, în urmă cu peste 100 de ani, o situaţie cu care azi suntem atât de familiarizaţi, un subiect care e şi azi atât de actual, încât aproape că am pierdut din vedere partea cea mai importantă a problemei: necesitatea acută a soluţiei.

   Am aflat, astfel, că Primăria Târgoviştei stabilea, la 1889, un Regulament pentru industriile insalubre (sau poluante, cum am zice astăzi, pentru a păstra ideea continuităţii unei stări de fapt, semnalată mai sus). Conform acestuia erau considerate „aşezăminte insalubre” toate depozitele, magazinele, fabricile şi meseriile care, prin materialele întrebuinţate şi extrase ori prin resturile fabricaţiei „infectau” aerul, fântânile, „gârla”, producând în acest fel, „vătămări” asupra calităţii stării de sănătate a populaţiei.

   Aşezămintele acestea erau clasificate, după gradul de poluare, în trei clase: se vorbea mai întâi de cele mai puţin dăunătoare dintre ele, în care se regăseau bragageriile (locurile unde se prepara braga, băutura atât de apreciată în acea vreme), bucătăriile publice, birturile, restaurantele, „cârnăţăriile”, cofetăriile şi distilăriile. Clasa a doua cuprindea abatoare, argăsării, boiangerii, cojocării, fabrici de clei, de oţet şi lumânări (pentru care se folosea seul de animale), spălătoriile de lână, tăbăcăriile, povernile de ţuică. Mai exista desigur, categoria celor mai poluante dintre ele, în rândul celor de clasa a III-a fiind amintite cărămidăriile, depozitele „stabilimentelor pentru curăţarea latrinelor”, distilăriile de petrol, fabricile de parafină sau alte produse derivate din petrol, fabricile de hârtie precum şi cele de alcool.

   Deciziilor actuale privind funcţionarea anumitor fabrici doar în afara oraşelor, le corespund unele asemănătoare, din acelaşi an 1898, decizii care permiteau prezenţa în oraş, doar a stabilimentelor din clasa I de poluare, cele de clasa următoare putând fi acceptate doar „la marginea extremă” a oraşului; cât despre cele mai poluante dintre industrii, ei bine acestea nu trebuiau să se afle la o distanţă mai mică de 1 km, faţă de ultima casă locuită, din oraş. Se preciza cu această ocazie, în mod expres, că dacă vreuna dintre fabricile puternic poluante se află deja construită în oraş, atunci aceasta trebuia degrabă mutată afară.

   Mai trebuie spus un fapt important, anume că toate aceste industrii poluante erau puse, prin Regulamentul în discuţie, sub stricta supraveghere a Prefectului judeţului şi a Primarului oraşului Târgovişte. De asemenea, trebuie să amintesc că punerea sa în aplicare a însemnat o mulţime de amenzi pentru fabricanţi. Astfel de sancţiuni care taxau menţinerea unei stări de insalubritate în oraş erau destul de frecvente şi în privinţa comercianţilor. Dar acesta va fi un alt subiect asupra căruia voi zăbovi, pentru a vă povesti.

RADU ALEXANDRU STATE  este  doctor în istorie, consilier principal la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale  și ardelean de Târgoviște…