TABLETA DE JOI – Radu Alexandru STATE – Două file de istorie dâmbovițeană

1. Un caz de a(o)mor, la 1942

În iulie 1942 Inspectoratul de Jandarmi Bucureşti ordona cercetarea unei reclamaţii făcute de laborantul Sanatoriului Moroeni la adresa jandarmului-şef de post special de acolo, care ar fi avut un comportament necuviincios în privinţa soţiei reclamantului şi mai mult, i-ar fi înlesnit plecarea de la domiciliul conjugal.

În acuzaţiile sale laborantul afirmă despre sine că este extrem de ocupat cu analizele celor 500-600 de pacienţi ai sanatoriului, motiv pentru care plutonierul, a cărui activitate nu-i ocupă mai mult de o oră pe zi, a considerat de cuviinţă „să se ocupe mai îndeaproape de soţia”lui, convingând-o să îl părăsească şi eliberându-i o autorizaţie de călătorie de la Pietroşiţa la Bucureşti. Completează lista acuzaţiilor cu acuzaţia de jignire şi chiar lovire, atât a personalului, cât şi a pacienţilor.

În apărarea sa plutonierul, susţinut de martori descrie caracterul violent al laborantului care o determinase pe victimă să solicite divorţul de acesta, fără a nega întâlnirea cu aceasta în Bucureşti, însă doar pentru că ea şi cele două surori ale sale erau bune prietene…

Declaraţia sa este însoţită de cea a unei martore cu serviciul la sufrageria personalului din Sanatoriu, a cărei prietenă-soţia dirigintelui Poştei din Pietroşiţa-îi arătase o scrisoare trimisă de laborant soţiei unui negustor din aceeaşi localitate, prin care o îndemna pe aceasta să-i omoare soţia, promiţând că o va scăpa în cazul oricărei acuzaţii. Argumentul suprem pentru a o convinge să săvârşească infama faptă îl constituia legătura amoroasă pe care pretindea că o are cu soţul acesteia, cu negustorul, dar din fericire cele două prietene hotărăsc să nu înmâneze scrisoarea ce putea aduce un deznodământ fatal. Cu atât mai mult cu cât, susţine martora, laborantul era cunoscut drept un tip „ciudat”, care „până şi pe bărbatul” ei îl bănuia de legături cu nevasta sa, de vreme ce veniseră împreună cu maşina la Sanatoriu, (omiţând însă că soţul martorei era şoferul maşinii acestei unităţi medicale). Încheie declaraţia empatizând cu victima: „…îmi dau seama ca femeie cât a suferit soţia, de pe urma slăbiciunilor şi maltratărilor soţului ei…”.

2. La vânătoare în anii 50

La sugestia mentorului nostru am căutat în ultimele zile, printre documentele din Arhivă, informaţii care să creioneze tabloul unuia dintre hobby-urile aflate în toate vremurile la modă: vânătoarea. Încercarea mea se îndrepta iniţial, spre o descriere a acestei activităţi, pentru anii interbelici, însă lipsa unui volum mai consistent de informaţii pentru această perioadă,  m-a determinat să merg cu cercetările până prin anii ’50.

Sper totuşi că ceea ce vă voi povesti aici, o să vă trezească interesul, în ciuda repulsiei, de înţeles, cu care ne gândim la acea perioadă din istoria noastră.

Permisul de vânătoare îl puteai obţine atunci, doar prezentându-l pe cel vechi (unde era cazul), lângă el fiind necesară ataşarea unei fişe individuale, a unei fişe de control a vânatului ucis în anul anterior (unde era cazul),  apoi chitanţa doveditoare a plăţii taxei de timbru, în valoare de 300 de lei, precum şi chitanţa ce dovedea plata taxei de vânătoare – tot 300 de lei, viraţi către Asociaţia Generală a Vânătorilor din Republica Populară Română.

Obiectul aflat în „vizor”? Conform tabelului întocmit la începutul anului 1950, de către Direcţia Silvică Dâmboviţa, în judeţ existau: 15 cerbi, 55 de ciute, 12 capre negre, 30 de urşi, 55 de mistreţi, 659 de lupi, 3 râşi, 6500 de iepuri, 40 de cocoşi de munte, 6 dropii, 550 de vulpi, 35 de pisici sălbatice şi 150 de jderi. Pe raza judeţului existau 59 de fonduri de vânătoare, Filiala Dâmboviţa numărând 1400 de vânători cu permise.

Datorită creşterii simţitoare a numărului de lupi, au fost organizate 44 de vânători, soldate cu uciderea a 34 de exemplare. Existau şi trei zone de refugiu, în care vânătoarea era interzisă. Unul dintre acestea era fondul Valea Ialomicioarei, zonă care constituia însă, conform unui raport al Direcţiei Silvice judeţene, un „punct de atracţie al braconierilor”. Aş mai adăuga faptul că în anul 1950 se deschidea fazaneria de la Dragomireşti, populată pentru început cu 200 de fazani.

RADU ALEXANDRU STATE  este  doctor în istorie, consilier principal la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale  și ardelean de Târgoviște…