Datorită semnificaţiei diferite pe care termenul „vecin” (însemna ţăran aservit, n.n.) o avea în acea perioadă, am hotărât să folosesc aici termenul rumân.
Relaţiile din feudalism, aveau la bază proprietatea, astfel încât era firesc ca şi relaţiile dintre rumâni să fie practic reduse la stăpânirea asupra proprietăţilor mobiliare şi imobiliare. Documentele ne relevă aceste relaţii ca fiind, cel mai adesea, extrem de încordate, vina putând fi pusă, nu neapărat pe seama caracterului nostru mai aprig, dat de sângele latin, ci, mai degrabă, pe lipsa unui sistem de intabulare a terenurilor. Lipsa „foncirii” (aşa cum îi spunea şi bunicul meu, ardelean de lângă Cluj) a dat prin urmare naştere multor conflicte, procese, cerneală cursă şi cantitate impresionantă de dosare ce constituie azi fondurile Tribunalului şi ale judecătoriilor (păstrate de instituţia Arhivelor).
Mulţi cred astăzi că expresia „ai carte, ai parte!” se referă la importanţa studiului în viaţa noastră, când de fapt, originea cugetării se află tocmai în această perioadă, constituind baza dreptului de proprietate în Evul Mediu românesc: avea dreptul de a stăpâni, acela care se afla în posesia unui act de proprietate care să ateste acest lucru. Adesea, din motive diverse, aceste documente se pierdeau, astfel că majoritatea proceselor aveau, ca fond, repunerea în posesie.
Domnitorul, cel care judeca de regulă aceste pricini se vedea pus în dificultate, mai ales în momentul în care ambele părţi se prezentau fără probe. În această situaţie, principala probă admisă în proces era cea cu martori: iniţial se cereau câte şase martori, dar dacă una dintre părţi reuşea să aducă 12, celeilalte i se cereau 24. Evident era lucru din calea-afară de greu să cumperi 24 de martori, căci de bună-seamă, adesea mărturiile erau mincinoase, aşa cum se întâmpla într-un proces din 1652, când martorii recunoşteau în faţa domnitorului, că au „jurat rău şi pe strâmbătate”.
Cum Biserica reprezenta, în acea vreme, o instituţie cu autoritate, jurământul martorilor era de multe ori întărit de jurământul pe Evanghelie. Nu vă gândiţi că aceasta era o piedică pentru cei dispuşi să încalce orice normă, totuşi riscul asumat era covârşitor, dacă ne gândim la cei 12 martori care juraseră strâmb pe Evanghelie şi care, o dată prinşi, au fost obligaţi să mărşăluiască pe străzile Târgoviştei în pielea goală şi cu bărbile tăiate (fapt deosebit de umilitor pentru un boier).
Relaţiile tensionate cu vecinii, ca şi rezolvarea lor de altfel, constituie o certitudine pentru perioada avută în vedere, dar nu numai, iar asta m-a făcut să mă gândesc că o continuare în abordarea subiectului ar fi binevenită, lămuritoare şi poate chiar interesantă pentru cititorii noştri.
Radu Alexandru STATE este doctor în istorie, consilier principal la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și ardelean de Târgoviște…