În faţa împotrivirii la colectivizare, regimul comunist de la noi a luat măsuri dure împotriva ţăranilor care refuzau, cel mai eficient mijloc de convingere a acestora constituindu-l introducerea cotelor obligatorii pentru ei. Acestea erau stabilite gradual, după suprafaţa de teren deţinută, excepţie făcând doar aceia care aveau o suprafaţă de pământ mai mică de 1ha (nu şi dacă erau deţinători de oi, însă; aceştia trebuiau să dea statului câte 0,450 kg de lână pentru fiecare oaie).
Proprietarilor unor suprafeţe de teren cuprinse între 1 şi 1,50 ha li se impunea şi o cotă de 13 kg de carne către stat, celor cu suprafeţe de 1,5-2 ha, câte 25 de kg de carne, iar cei care aveau o suprafaţă de 2-3 ha de teren aveau stabilită o cotă obligatorie de 38 kg. La o suprafaţă de 3-4 ha de pământ predai statului 50 kg de carne, din care 9 kg trebuia să fie de porc.
Lichidarea „chiaburimii” prin Decretul 115/1959 făcuse ca în 1960 să nu mai existe proprietari de suprafeţe de pământ mai mari de 4 ha. Este lucru cert acela că mulţi dintre cei impuşi la predarea acestor cote nu reuşeau să dea statului cantităţile solicitate, aşa cum aflăm despre un locuitor târgoviştean care la o cotă de 50 de kg de carne ce trebuia predată în anul 1960 înregistra o restanţă din anul anterior de 30kg.
Aceste restanţe atrăgeau o serie de repercusiuni, între care cea mai gravă mi se pare refuzul de a înscrie la şcoală copiii celui în cauză, mizând pe dorinţa acestora ca urmaşii lor să aibă parte de şcoală şi implicit de un viitor mai bun.