În anul la care facem referire, judeţul era împărţit în şapte plăşi, conduse de câte un prim pretor: Titu Călinescu-la pretura plăşii Titu, Ion Marinescu-la plasa Ghergani, Florian Vlădescu-la Târgovişte, Grigore Dropol-la pretura Pucioasa, Nicolae Constantinescu-la Voineşti şi Gheorghe Negulescu-la pretura plăşii Bilciureşti. Alături de aceştia funcţionau secretarii lor, ale căror atribuţii erau asemănătoare cu cele ale secretarilor de primării.
Conducător al administraţiei era liberalul Constantin Dănescu, prefectul de Dâmboviţa. Diferenţa dintre salariul primit de acesta de la stat şi cel al unui pretor ajuns la maxim de vechime şi ultima gradaţie era de mai mult de 10.000 de lei: dacă prefectul câştiga lunar 16.750 de lei, pretorul Titu Călinescu abia trecea de 6000 de lei. Alţii însă erau plătiţi cu mult mai puţin, pretorul plăşii Târgovişte, de exemplu, având o retribuţie lunară de circa 4000 de lei.
Secretarul general al Prefecturii, Gheorghe Moldoveanu, beneficia de ceva mai mult decât pretorul (6850 de lei), în vreme ce secretarii plăşilor câştigau, în funcţie de gradaţia fiecăruia, între 1900 şi 2200 de lei lunar.
Cu alte cuvinte, diferenţa de venituri între reprezentantul guvernului în teritoriu (numit politic) şi funcţionari ai statului angajaţi prin concurs era una semnificativă; în acea perioadă cu salariul de pe cinci luni, şeful administraţiei locale putea să-şi achiziţioneze un teren de 1000 mp în centrul oraşului, iar cu cel primit într-un an, putea cumpăra o casă în Teiș.