TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA ¬ Bătrâni la ferestre

   Câteva fotografii văzute de curând m-au inspirat să reflectez asupra unui subiect la care nu ne gândim prea des, blocați fiind în propria noastră subiectivitate: ce simt bătrânii. De multe ori, îi privim din perspectiva noastră, ni se par uneori naivi, uituci sau poate cicălitori și alegem să-i tratăm cu grabă, având mereu alte probleme pe cap. Ne gândim la ce simțim noi față de ei, dar nu acordăm câteva clipe pentru a analiza ce simt ei față de noi, față de viața care se schimbă atât de repede în jurul lor.

   Dacă am fi dispuși să privim, am realiza că una dintre scenele cu mare încărcătură este să vedem un vârstnic așteptând… la fereastră, la poartă, privind în zare și sperând. Sperând că vreun copil, vreun nepot sau chiar vreo veche cunoștință va veni să-i treacă pragul, să se bucure împreună, să depene amintiri, să spună povești sau pur și simplu să savureze prezența celuilalt, alăturarea. E sfâșietoare imaginea unei mame în vârstă care dă la o parte perdeaua de la geam, din când în când, ca să poată zări din timp întoarcerea fiului plecat în altă țară sau în alt oraș… și mai dureroase sunt trăirile bătrânilor uitați în vreun azil, vizitați arareori, trăindu-și ultimele zile printre străini, departe de casă și de lucrurile lor dragi.

   Alegem ce este mai comod pentru noi, găsindu-ne mereu justificări și pretinzând că suntem prea ocupați, că avem treabă, dar nu realizăm că va veni o vreme când vom dori să mai fi stat 5 minute în plus cu ei, lăsând orice altceva pe plan secund. Ne va fi dor de gustul prăjiturii sau ciorbei făcute de bunica, de povestirile și amintirile bunicului, de sfaturile binevoitoare ale mamei, de aerul de liniște și lipsa de griji din casa în care am copilărit. Să ne gândim la ei, căci ei nu s-au plâns când noi eram neajutorați și dornici de afecțiune, când îi bulversam cu atâtea întrebări despre lume, când noi eram prioritatea pentru ei, când ei făceau atâtea eforturi pentru noi. Merită cel puțin o fărâmă din ceea ce ne-au oferit ei, merită să facem ceea ce le face bine lor, nu ceea ce credem noi că e bine pentru ei. E important să găsim un echilibru între a fi prezenți, răbdători, a-i ajuta și a nu fi sufocanți pentru ei, a nu le fura autonomia. Indiferent de cât de copii ne pot părea acum, ei au trăit, totuși, mai mult și mai greu decât noi.

   Înțelepciunea și experiența acumulate de ei ar trebui respectate și prețuite, nu privite cu superficialitate sau ca pe ceva desuet, care nu își mai găsește locul în lumea de azi. Un proverb african ilustrează în mod foarte sugestiv acest lucru: „Când un bătrân moare, o bibliotecă arde.”. Nu degeaba, în tradiția multor popoare, deciziile importante pentru comunitate erau luate în consilii de bătrâni, de către înțelepții satului sau de către vârstnicii familiei, oameni care erau cinstiți așa cum se cuvenea, implicați activ, nu marginalizați sau luați în derâdere. Ceea ce pare că am uitat este că, deși vremurile s-au schimbat, psihologia umană și trăirile umane rămân asemănătoare de la generație la generație, indiferent de mijloacele sau tehnologiile care ne înconjoară. Chiar dacă avem mai multe libertăți și facilități, cu toții simțim cam aceleași lucruri, avem aceleași speranțe, dorințe sau temeri în anumite etape ale vieții noastre. Dacă ne-am pleca urechea să ascultăm, nu doar să auzim, am avea șansa să „furăm startul” într-unele situații de viață, să nu mai trăim anumite greutăți pe propria piele, ci să le învățăm din trecutul celor dinaintea noastră. Chiar dacă noi trăim vremuri moderne, avem acces la mai multă informație, nu înseamnă întotdeauna că noi știm mai bine.

   Din nefericire, situația bătrânilor din România, dar și din alte părți ale Europei de Est, este legată de o gravă problemă de mentalitate, conform căreia senectutea implică izolare, retragere și o încetare a poftei de viață. Cu siguranță, și dificultățile financiare au ceva de spus în acest caz, dacă încercăm să comparăm pensionarii de aici cu cei din Occident. Cu toate acestea, acolo nu sunt priviți cu o sprânceană ridicată dacă aleg să continue să aibă o viață socială, să iasă în parc, la teatru, la cinema, să călătorească, să se implice în diferite cluburi sau activități. Acolo nu sunt condamnați dacă aleg să-și trăiască din plin anii rămași, gândindu-se la sine, nu să își ducă fiecare zi ca pe o pregătire a trecerii către dincolo, cu resemnare. Oamenii nu sunt mai puțin valoroși odată cu trecerea anilor, dimpotrivă, au posibilitatea să devină mai așezați, mai demni, mai puțin agitați de nimicuri. Dacă am ști să ne respectăm bătrânii, am găsi soluții pentru a le oferi pensii decente, pe măsura unei vieți pline de efort, iar perioada pensionării n-ar mai fi privită ca un sfârșit, ci ca o încununare a unei vieți pline, dar și ca o ocazie de a profita de timp pentru acele plăceri și îndeletniciri de care nu au avut timp până atunci. Ar trebui să reprezinte o vacanță, nu o condamnare…

 

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…