TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Visul în artă – o trecere în revistă

Filosofi, scriitori, artiști, psihologi, dar și oameni obișnuiți din toate timpurile au fost fascinați de vise, încercând să le pătrundă semnificațiile, să înțeleagă procesele prin care apar și să le stabilească diferite chei de interpretare. Pentru unii dintre ei sau pentru anumite curente artistice, visul a reprezentat însuși axul în jurul căruia s-a concentrat întreaga lor activitate. Pornind din literatura antică, mutându-ne atenția la viziunile și visele de natură religioasă, adesea menționate în Biblie, dar și în alte Cărți Sfinte ale altor religii, trecând prin Renaștere și ajungând până în zilele noastre, putem observa cât de drastic s-au schimbat reprezentările și abordările subiectelor onirice în toate formele de artă. Unul dintre exemplele cele mai vechi din literatură este din Odiseea de Homer, scrisă în secolul 7 sau 8 î.H., în care Penelopa are o viziune în care un vultur ucide 20 de gâște. Conform interpretării ei, acesta este un semn al faptului că soțul ei, Ulise, se va întoarce din călătoriile sale și îi va învinge pe numeroșii ei pretendenți nedoriți. Nu de puține ori, în istoria literaturii universale sau române, visul va avea acest rol de mesaj codat în care se ascund informații despre viitor, trecut sau întâmplări iminente.

După anii întunecați din punct de vedere cultural ai evului mediu, Renașterea aduce o întoarcere la textele și arta antichității, o redescoperire a unor filosofi precum Hippocrate sau Aristotel, interesați de acest subiect. Filosoful florentin de secol al XV-lea, Marsilio Ficino, și-a propus în mod special să interpreteze semnificația viselor. Conceptul introdus de el, vacatio animae, susține că, în timpul somnului, sufletul poate fi eliberat de limitările corporale, fiind capabil să atingă o stare mai înaltă, spirituală. În ceea ce privește reprezentarea vizuală a temei, se disting două mari direcții, din care prima este cea predominantă: visul biblic și visul mitologic. În primul caz, o mare parte dintre lucrări erau comandate artiștilor de către Biserică, lucru valabil până inclusiv în perioada barocă, fiind considerate modalități de propagare ale credinței. O lucrare notabilă a perioadei, prin ineditul abordării, este Visul lui Iacov (ulei pe lemn, cca. 1500) a pictorului francez Nicolas Dipre: protagonistul este reprezentat dormind pe o piatră, iar visul său apare ilustrat tangibil în peisajul care îl înconjoară. Pictura sugerează că, în ciuda ochilor închiși, vederea sa e clară. În schimb, lucrarea pictorului venețian Lorenzo Lotto, Apollo dormind și muzele, este concepută la polul opus. Privitorul nu este martor la visul zeului, ci la tot ceea ce se întâmplă în realitatea concretă în perioada sa de absență: un peisaj idilic în care muze nude dansează, un înger veghează aglomerarea de veșminte abandonate și instrumente muzicale, pe scurt avem de a face cu o semnificație diferită, o reprezentare a unui haos detașat, aflat în opoziția rigorii de tip religios.

Ce este cu adevărat remarcabil este faptul că preocuparea reprezentării coșmarului apare abia mai târziu, Renașterea fiind puternic dominată de relația platoniciană dintre bine și frumos. Artiștii perioadei Iluministe fac declarații politice prin asocierea iraționalității cu ideea de coșmar. Prin Somnul rațiunii naște monștri, Francisco de Goya folosește reprezentarea visului urât ca un instrument de critică la adresa societății spaniole, aflate încă sub influența atitudinilor superstițioase pre-iluministe, pe care artistul le considera ca fiind piedici pe drumul modernizării. În tablou, personajul central este ilustrat dormind liniștit, în timp ce este înconjurat, în mod simbolic, de creaturi prădătoare. Întâlnim o reprezentare asemănătoare, din aceeași perioadă, în tabloul Coșmarul, pictat de Henry Fuseli în 1781, aceasta fiind însă, lipsită de vreun simbolism de ordin moral sau politic, nefiind creată, în mod explicit, ca un manifest pentru sau împotriva a ceva anume.

Secolele XIX și XX aduc în lumină, poate mai mult ca niciodată, interesul pentru vis. Prozatori, poeți, artiști vizuali, psihanaliști, cu toții încercă să-i atribuie interpretări, să-i găsească noi valențe, să-l acceseze în mod conștient, să creeze prin și pentru vis. La început, visul în artă, în special în literatură, are încă o încărcătură moralizatoare, relevând stări interioare ale personajelor, dileme etice, sentimente de vinovăție sau regret. Găsim exemple în acest sens la Raskolnikov, protagonistul romanului Crimă și Pedeapsă de Dostoievski. În cazul său, seria de vise începe printr-unul care face trimitere la copilărie, atunci când a fost martor la violența asupra unui cal care refuza să se miște sub povara unei încărcături excesive. Mila, atașamentul simțit față de animal, marchează indecizia personajului în clipele premergătoare crimei, o indecizie dictată de empatia simțită față de viitoarea sa victimă. Visele avute mai târziu pe parcursul romanului dezvăluie diferitele etape de vinovăție prin care trece acesta și, în final, realizarea faptului că nu este o ființă superioară și nu-și poate justifica, astfel, crima.

În psihologia acelei perioade, Sigmund Freud este, fără îndoială, cel mai reprezentativ pentru preocuparea pentru domeniul oniric. Teoriile sale legate de relația dintre subconștient și vis, interpretările numeroase pe care a încercat să le stabilească au influențat în mod decisiv avangarda artistică, a începutului secolului al XX-lea, în special curentul suprarealist. În Manifestul suprarealist, poetul André Breton promovează visul ca fiind o manifestare a inconștientului, o formă de automatism psihic pur. Încep relatări de vise ale unor oameni precum Breton, Louis Aragon, Max Ernst, Paul Éluard, dar și Giorgio de Chirico în revista Littérature, exerciții de scriere automată, încercări de a pătrunde în starea de vis chiar și în absența somnului. Aceste idei vor fi ilustrate în picturi faimoase ale unor artiști dintre care amintim: René Magritte, Giorgio de Chirico, Salvador Dali, Joan Miró și, mai târziu, Marc Chagall. Cred că ne sunt cunoscute tuturor lucrări reprezentative curentului, cum ar fi Fiul omului de René Magritte sau Persistența memoriei de Salvador Dali.

Din acel punct, oniricul și-a făcut loc în toate mediile în care omul putea să se exprime: a pătruns în fotografie prin Man Ray și în film prin Luis Buñuel. S-au scris poeme și proză cu trimitere la misticism, la fantastic, le întâlnim în literatura sud-americană sau, la noi, la Mircea Eliade. E prezent chiar și în romane care nu au o legătură strânsă cu subiectul, cum ar fi Baltagul, unde este folosit mai mult ca instrument de ilustrare a puternicelor reminiscențe superstițioase ale țăranului român: mă refer aici la visul premonitoriu al Vitoriei Lipan. Adesea, subiectul visului este folosit ca modalitate de a introduce o intrigă, de a explica un fir narativ sau anumite obsesii ale personajelor.

În perioada mai recentă, cea de-a șaptea artă s-a folosit de evoluția tehnologică pentru a adăuga un strat în plus subiectului, topind cronologiile, concepând efecte vizuale halucinante și plăsmuiri de oameni stranii, dar credibili. Poate cel mai cunoscut exemplu de către publicul larg este filmul lui Cristopher Nolan, Inception, din 2010, care tratează narațiunea în ramă în sensul visului în vis, al visului provocat conștient și controlabil. Întâlnim preocupări pentru planul oniric și la regizori precum Alfred Hitchcock (care a avut o colaborare cu Salvador Dali pentru filmul Spellbound din 1945) sau, chiar mai accentuat, la David Lynch, regizorul unor producții precum serialul Twin Peaks și lungmetrajul Mullholand Dr., unde granița dintre realitatea concretă și lumea visului este adesea diluată.

Exemplele sunt mult mai numeroase și poate mai reprezentative decât ceea ce am reușit eu să menționez aici, însă sper ca rândurile acestea să ne poată deschide apetitul să visăm, să căutăm prin fragmentele de imaginație ale unor oameni, să ne dăm voie să privim și dincolo de ceea ce se află în concretețea imediatei noastre vecinătăți. Poate, cumva, vom îndrăzni să ne bucurăm și de ceea ce nu poate fi explicat.

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…