TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Visul

   Sunt un mare fan al visurilor. Din păcate, visurile sunt primele lucruri în viață la care oamenii par să renunțe, mai repede decât la orice altceva, pentru o „realitate”.  ─ Kevin Costner

   Tuturor cred că ne-a pus cineva, în copilărie, următoarea întrebare: ce vrei să te faci când vei fi mare? Mai cred că, inevitabil, fiecare am dat câte un răspuns atunci, mai convingător sau nu, mai fantezist sau mai realist, același de fiecare dată când am fost întrebați sau mereu altul, dar un răspuns sincer față de noi înșine, aliniat cu adevărul sufletului nostru de copil. Îmi iau rolul de a vă pune, acum, următoarea întrebare incomodă: câți dintre voi ați devenit ceea ce voiați să fiți atunci când erați mici?

 

   Poate că nu am fi avut cum să devenim cosmonauți, exploratori sau pirați, poate că vedeam lucrurile altfel în copilărie, neînțelegând toate datele lumii în care urma să creștem, însă cred că, mai târziu, prin adolescență, mulți am avut un vis, o preocupare, un hobby care ne ocupa timpul, mintea, speranțele, care era portița de scăpare către un alt univers, în care puteam fi autentici și liberi, era acea activitate sau acel plan care ne făcea să uităm de curgerea ceasului. Fie că ne pierdeam în muzică, în desen, în cărți, în lungi plimbări, într-un sport sau vreo încercare de a meșteri ceva cu mâinile, noi, de fapt, ne regăseam fără să ne dăm seama. Îndrăzneam să visăm și prin aceste visuri sau fragmente de vis ne mobilam interiorul și ne construiam o identitate. Când am încetat să ne mai formăm astfel, rărindu-ne treptat țesătura de visări, lăsând să treacă prin ea prejudecățile, fricile, cuvintele adulților? Când am ales să ne aliniem?

   Cei care au continuat să fie strâns legați de visul lor, având curajul să și-l transforme într-un mod de viață sau să și-l păstreze peste ani ca preocupare secundară, știu câtă împlinire și cât sens poate acesta să ofere existenței lor. Pur și simplu, viața este mai bogată, nu se desfășoară liniar, ci pe mai multe planuri și profunzimi, iar cei cu un vis simt că au ceva în plus, ceva ce ceilalți au pierdut sau nu au avut niciodată. În primul rând, au motivație intrinsecă, deoarece visul în sine este cel care le aduce satisfacție, dincolo de orice formă de răsplată sau stimulare din exterior. Faptul că acel lucru le aparține, e asumat și ales din plăcerea și dorința lor face diferența și devine acel punct stabil la care se pot întoarce atunci când alte aspecte ar putea fi șubrede. Cu alte cuvinte, visul nu e doar o cale sau un mijloc de a păși pe o cale, ci e o resursă interioară care conturează cine suntem, cum trăim și de ce trăim. Oricât de riscantă sau nesigură ar putea să fie o asemenea dorință, cu perseverența și nebunia necesare, devine cheia către un mod de viață profund împlinitor, din toate punctele de vedere, care este cu totul al nostru.

   Nu știu dacă cei care visează cred cu toată convingerea că visul lor se va materializa, dar cei care visează simt că efortul lor nu este în van și nu se dau în lături de la muncă asiduă, de la repetiție atunci când e greu și pare că nimic nu se leagă, cu perseverență își depășesc frica născută din lipsa de experiență sau din gânduri iraționale. Cei care visează, pur și simplu înțeleg și sunt convinși că nu există altă cale, chiar și atunci când nu reușesc să întrevadă capătul drumului. Ei nu stau pe loc. În schimb, cei care au uitat să viseze nu-și dau seama, sub iluzia mișcării, că nu fac altceva decât să meargă în cerc.

   Tu ce vis mai ții lipit de tine?

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…