TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Urme și oameni

Putem privi călătoria noastră de aici ca pe un lung șir de întâlniri, de experiențe, de lecții. Venim pe lume ca o bucată de lut brută, ruptă din pământul și suflarea părinților noștri și a celor dinaintea lor. Suntem mici, diformi și umezi, într-o continuă căutare a formei în care ne-am putea desăvârși. Treptat, timpul și numeroasele perechi de mâini adaugă lut la bucata amorfă și ea începe să se umfle, natural, inconștientă de parcursul ei. Uneori, părticica de pământ are șansa să ajungă pe mâini bune, pricepute, care umblă cu ea cu duhul blândeții, având posibilitatea să dobândească o formă armonioasă mai târziu. Alteori, mâinile sunt și ele amorfe, nemodelate, timpul n-a reușit să le orânduiască direcția, astfel încât bulgărele de humă este tratat cu confuzie. Roata olarului se învârte în gol, ghidată doar de cronologia inevitabilă. Pentru oameni, oamenii sunt binecuvântări, lecții sau ciocniri în forță. Marmura nu devine artă dacă nu e, alternativ, lovită de daltă și șlefuită cu grijă.

Întâlnim, din fragedă formare, oameni care lasă urme: în noi, în obiectele de care se înconjoară, în locurile prin care trec, în ceea ce fac, în amintirea pe care le-o purtăm. De multe ori, urma rămâne vie chiar și după mult timp de la plecarea lor, ne hrănim identitatea din legătura cu ei, din ceea ce ne-au învățat, din bucuriile pe care le-au fixat în insectarul nostru cu clipe. O curte, un film alb-negru, câteva acorduri de vioară, un parfum de mușcate, un gust de madlenă creează fondul pentru forma pe care o constituim. Eu sunt din urmele strămoșilor mei, din povești și imagini, din măiestria blândă a dascălilor mei, a celor care au știut cum să mânuiască ulciorul așa încât el să nu crape. Dacă ulciorul s-a fisurat, ei au știut să umple golurile cu aur, asemenea japonezilor, au pus frumusețea imperfecțiunii la loc de cinste. Mi-am șlefuit suprafața prin rafinamentul unor prietenii adânci sau al unor întâlniri întâmplătoare, prin oameni pe care i-am cunoscut doar prin munca lor: o pagină de text, o pictură, un pasaj muzical, o replică pe scena unui teatru. Au fost vase în mijlocul cărora nu mi-am găsit locul, oricât aș fi încercat să mânuiesc roata, iar prin altele mi-am regăsit acel acasă din adâncuri, într-o curgere firească.

Alții au fost lecții prețioase, mai gentile sau mai aspre, după cum mi-a fost necesară devenirea. Unii au fost confuzi, unii supuși transformării. Am fost și eu, la rândul meu, confuză. Pentru o parte din ei am fost binecuvântare, pentru alții lecție sau incertitudine. Pe unii i-am înțeles, pe alții niciodată. Au fost și vor fi întâlniri menite să sape în piatră, fixate în timp, profunde și complice fără prea multe cuvinte, există și interacțiuni asemenea pașilor de pe nisip, lăsate în voia valurilor, fiecare contribuind la modelarea lutului viu, chiar fără conștientizarea sau acceptul eului.

Le mulțumesc tuturor. Mulțumesc celor care m-au învățat să gândesc, să privesc, să ascult sau să tac, mulțumesc celor care m-au făcut să iubesc culoarea, cuvintele, filosofia, muzica, oamenii și farmecul fără de preț al nimicurilor din viața de zi cu zi. Chiar dacă un demiurg  mi-ar oferi posibilitatea, nu aș schimba nicio clipă, nicio întâlnire, nicio decizie și niciun sentiment din insectarul meu cu amintiri. Datorită lor sunt Eu.

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…