Peisaje felurite se înșiruie amețitor prin fața ochilor, pe fundalul unui sunet ritmic atât de familiar. Există o singură cale, tot înainte, de-a lungul șinelor care știm exact unde ne duc. Dar oare mergem cu adevărat înainte sau ne pierdem în gânduri despre cum era înainte? Cunoaștem destinația, dar oare ne cunoaștem calea?
Suntem pasageri, uneori suntem în tren, în plină viteză, alteori suntem în căutarea trenului care să ne ducă acolo unde visăm, alteori suntem gări, edificii ale căror sens este să fie un punct de plecare sau un punct de întoarcere, aglomerate, zgomotoase sau pustii, în așteptarea unui personal târziu. Câteodată suntem marfare, ne purtăm încărcătura grea de colo colo, ca să-i dăm un rost, să o ducem acolo unde este nevoie de ea sau, pur și simplu, unde trebuie, datoria noastră fiind de a fi mereu în mișcare.
O parte dintre oameni, conștiincioși, își cumpără bilet din timp, urcă în tren și își ocupă locul fără întârziere, având fiecare etapă calculată, evitând neprevăzutul atât cât poate ține de ei. Unii întârzie, aleargă după tren, îl pierd sau au șansa să l prindă din mers, răsuflând cu ușurința unui om care tocmai a evitat o neplăcere. Dacă îl pierd, se uită resemnați în urma lui, cu o oarecare urmă de regret, sau încearcă să se detașeze, făcându-și curaj să-l aștepte pe următorul. Există și o altă categorie, a celor cărora le place să-și asume riscuri, nu le e frică de necunoscut și sunt greu de supus regulilor, și anume cei care aleg să meargă „cu nașul”, să păcălească sistemul în interiorul căruia ar trebui să fie. Câteodată le iese, alteori nu și sunt coborâți la prima stație, fiind nevoiți să-și caute o nouă cale, o altă soluție sau să-și schimbe destinația pe parcurs. Pentru ei, fie lipsa de resurse este cea care-i determină să aleagă această abordare, fie plăcerea riscului este resortul interior care le oferă impulsul.
Se întâmplă ca, în unele cazuri, calea să conteze mai mult decât destinația, să fie o experiență care să ne îmbogățească la un nivel mai profund și să devină scop în sine. Putem avea întâlniri care să ne marcheze într-un compartiment de tren, putem traversa locuri minunate, putem citi cărți care să-și lase amprenta asupra noastră, ne putem croi visuri, putem fi martorii unor momente înduioșătoare. Putem trăi nerăbdarea, curiozitatea sau liniștea profundă, ne putem oferi un răgaz să reflectăm și să ne aducem aminte, putem privi pe fereastra trenului către afară și putem descoperi să ea este, de fapt, o oglindă către interior.
Câteodată, pasagerii pleacă la drum ca să fugă de probleme, de griji, de amintiri dureroase și, până la urmă, de ei înșiși, sperând că dacă schimbă contextul vor reuși să-și schimbe interiorul. De cele mai multe ori, această abordare nu face decât să amorțească lucrurile, nu să le elimine, este o formă de escapism temporară, întrucât, orice am face, nu ne putem separa de noi înșiși.
Puncte terminus sau puncte de origine, gările sunt unele dintre cele mai fascinante teritorii de tranzit, unele dintre ele adevărate bijuterii arhitecturale sau purtătoare de istorie, uneori liniștite într-un fel nostalgic, alteori forfotind asemenea unui furnicar, într-un du-te vino continuu. Sunt locuri care ne permit să ne întoarcem sau să plecăm spre noi orizonturi, să ne redescoperim ținuturile natale, sunt martori în fața îmbrățișărilor și săruturilor, martori ai despărțirilor, dar și ai regăsirilor, martori ai tinerilor care-și iau zborul, martori ai începuturilor și sfârșiturilor.
Cred că, dintre toate mijloacele de care se folosește omul modern pentru a se deplasa, trenurile sunt cele care încă poartă în ele capacitatea de a ne îndemna către visare, către posibilități nețărmurite pe care avem ocazia și timpul să le explorăm în imaginar. Prin ele putem găsi împletite, în noi înșine, teama de necunoscut și curajul unui nou început.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
