Viața nu se desfășoară, aproape niciodată, pe drumuri drepte și netede, chiar dacă, obișnuiți fiind să ne bazăm pe GPS pentru orice, trăim cu iluzia că harta pare clară, direcția bine trasată și vremea senină. Sub avântul tinereții, pornim cu pași siguri, convinși că știm exact unde vrem să ajungem, iar primele porțiuni ne confirmă, adesea, așteptările. Apoi apar serpentinele, pantele abrupte, zonele surpate care cer atenție și răbdare. Din acel punct, mersul înainte nu mai e o simplă chestiune de voință, ci una de adaptare. Fiecare traseu își cere propriul ritm, propriile opriri și propriile renunțări.
Ne obișnuim cu terenul accidentat, învățăm când și unde să pășim, traseul dificil ne devine oarecum familiar și redresarea ne devine o a doua natură. Ce facem, totuși, când calea se bifurcă? Intersecțiile au ceva neliniștitor, pentru că ne obligă să alegem fără garanții. Ne găsesc, poate, nepregătiți, chiar și atunci când avem impresia că suntem atenți, că am urmărit toate coordonatele. Un drum promite siguranță, altul pare riscant, iar al treilea nici măcar nu figurează pe hărțile cunoscute. Unele alegeri par logice doar după ce le-ai făcut, altele îți dau sentimentul constant că ai ratat ceva, fără să știi ce anume.
În astfel de situații, schimbările de plan nu vin spectaculos, ci discret, sub forma unui neastâmpăr, a unei întrebări care nu-ți mai dă pace sau, pur și simplu, nu din resemnare, ci dintr-o înțelegere mai matură a direcției în care merită să mergi. Uneori îți dai seama că drumul de care ai insistat să te ții nu mai e al tău și că a continua ar însemna să te pierzi pe tine, nu să ajungi undeva.
Există trasee care ne solicită până la epuizare, cu obstacole care par puse anume ca să ne testeze limitele, iar în acele momente devine esențial cine merge alături de noi, cine știe să ne ofere o gură de apă atunci când suntem prea însetați ca s-o mai cerem. Oamenii care continuă să pășească în preajma noastră, chiar și atunci când drumul se îngustează sau devine dificil de parcurs, transformă povara în experiență împărtășită și suferința în sens, în loc de unde n-ai decât să urci.
A-ți găsi și a-ți regăsi calea nu presupune să ajungi primul sau să mergi mai repede decât ceilalți, ci să ajungi întreg la capătul drumului, cu lecțiile învățate și cu inima deschisă. Se întâmplă pe nesimțite, din mers, din greșeli mici și reveniri discrete. Menirea nu stă la capătul unui drum croit după idealul altcuiva, ci în felul în care parcurgi traseele reale, cu tot ce aduc ele, în cei pe care-i întâlnești pe parcurs, în modul în care, în ciuda rătăcirilor, alegi, din nou și din nou, să-ți fie loial ție.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
