TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Tradițiile în contextul globalizării

În aceste zile deosebite pe care le traversăm, prin sentimentele născute de Sărbători, de apropierea de cei dragi, de întoarcerea la locurile natale, dar și prin inevitabilul bilanț pe care îl facem la finele anului, putem ajunge la o stare propice pentru a reflecta la lucrurile pe care adesea le ignorăm în viața de zi cu zi. Dintre acestea, cu atât mai mult în contextul unei globalizări din ce în ce mai pronunțate și al unei atitudini cosmopolite facilitate de internet, tradițiile pot fi foarte bine puse sub lupă în această perioadă.

Sărbătorirea Crăciunului în România acestor ultimi ani poate fi considerată un melanj între obiceiurile împrumutate din exterior, orientate mai mult pe obiect, pe strălucire, pe consum și, de ce nu, pe glamour, și tradițiile care s-au transmis și adaptat de la generație la generație. Cu siguranță, un factor cheie al nealterării sau alterării acestor obiceiuri românești sau, in extenso, balcanice, este mediul în care ele se transmit, rural sau urban. Este de așteptat ca în mediile mai izolate, în care factorul identitar reliefat prin cutume, port, bucătărie să fie mai accentuat și o păstrare intactă a acestor ritualuri, să le spunem, să fie mai probabilă. La oraș, cu precădere în orașele mari, agitate de un ritm de lucru și de viață mai alert, conectate mereu la exterior, tendința este de a adapta ceea ce facem în fiecare an la stilul de viață personal al apropiaților, la timpul de care dispunem și la ceea ce vedem că este în tendințe, fie prin oferta din centrele comerciale, fie prin ceea ce vedem că adoptă ceilalți din medii apropiate cu al nostru.

Chiar dacă, la nivel de formă ni se poate părea că unele lucruri s-au păstrat neschimbate, la nivel de fond, puțini dintre noi mai înțelegem semnificațiile aflate în spate, puțini mai conștientizăm încărcătura și de ce-ul asociat acelor datini. Un lucru pe care l-am constatat de-a lungul timpului, atât crescând în Târgoviște, cât și în București în anii de facultate și după, din ce în ce mai puțini copii mai ies la colindat la oraș și din ce în ce mai puțin cunosc colinde variate. Mai nou, bucuria actului de a face urări de bine cuiva, sentimentul de apartenență la grupul alături de care colinzi, s-a diluat, iar aproape totul a dobândit o latură mercantilă. Anul acesta (deși nu cred că e primul an când se întâmplă), în București, colindătorii adulți au început să umble prin oraș și prin mijloacele de transport cu boxe la care pun așa-zisele colinde la un volum dincolo de plăcut, devenind aproape intruzivi. Nu sunt, în niciun caz, împotriva tehnologiei, cu atât mai mult cu cât sunt un om care lucrează prin intermediul tehnologiei, însă abuzul acestor mijloace în cazuri de acest gen, se poate spune că diminuează orice formă de apropiere caldă, umană, pe care urările făcute la unison de un grup de voci obișnuiau să o aducă în casele oamenilor.

Nu promovez o blocare în trecut, ci o conștientizare a faptului că fiecare mic obicei specific unei comunități contribuie la constituirea și la asumarea unei anumite identități a acelor oameni și la manifestarea specifică a unui tip de bucurie pe care o trăim în aceste zile. Este ușor de adoptat ceva ce se vinde, ceva ce este rezultatul unui marketing de calitate, însă recuperarea și conservarea unor forme de tradiție cere efort, poate părea un act desuet, dar poate oferi și satisfacția unei diferențieri față de restul oamenilor și poate nutri sentimentul de apartenență la propriile origini. În plus, creșterea copiilor cu aceste obiceiuri le poate crea amintiri dragi pentru mai târziu, fixând clipe de seninătate în cronologia existenței lor. Îmi amintesc cu cât drag mi-a povestit mama de anul în care a fost la colindat în satul bunicilor ei, cum bunica ei i-a făcut o traistă din lână, cum femeile de acolo împărțeau la porți bunătăți coapte de mâinile lor. Eu am avut parte, în copilăria mea, de o versiune mai urbană a obiceiurilor, pe la vecinii din bloc și din cartier, însă le păstrez încă o amintire caldă acestor momente. Din păcate, am trăit în ultimii câțiva ani seri de Colindețe în care am așteptat cu înfrigurare, însă nimeni nu a bătut la ușa noastră, nimeni nu a rostit vreo urare așa cum obișnuiam să facem noi în copilărie. Lucrurile s-au întâmplat cu mult înaintea vremurilor complicate pe care le trăim acum, deci putem vedea că o distanță între oameni a apărut înaintea temerilor față de celălalt, legate de sănătate…

Poate par o nostalgică pusă în fața inevitabilului, însă cred că merită să observăm și să ne bucurăm de lucrurile și gesturile care pe noi ne fac unici, merită să facem un drum într-o zonă mai izolată a țării și să vedem cum trăiesc, cum sărbătoresc și ce gătesc oamenii de acolo, să trăim încântarea unor lucruri făcute de mâinile noastre, nu cumpărate în grabă dintr-un magazin. Mai mult decât atât, cred că este mult mai ușor și mai frumos să încercăm să conservăm decât să încercăm să recuperăm, cu un sentiment de regret, ceva care deja s-a pierdut. Astfel, în aceste zile, putem să încercăm să ne deschidem mintea, sufletul și casa către noi și către ai noștri, pentru a ne oferi ocazia să trăim o încântare autentică și împărtășită. Tuturor vă doresc, cu căldură, Sărbători senine și inimă ușoară!

ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…