TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Toleranța – o problemă românească

La o primă vedere, dacă ne raportăm la tendințele prezente la nivel global, am putea cataloga românii ca fiind intoleranți, într-o pondere destul de mare. Nu suntem cei mai deschiși, nu suntem primii pe calea schimbării, inovației și dezinvolturii și, nu de puține ori, ne uităm urât la cei care sunt altfel sau care vor să aducă vreo modificare în stilul nostru de viață. Cu toate acestea, dacă ne raportăm la chestiunile presante pentru societatea noastră, vom vedea ca adevărata problemă este că suntem prea toleranți.
Cum adică? Înainte să mă suspectați de refractarism, permiteți-mi să detaliez. Suntem prea toleranți cu propriile noastre neajunsuri, cu neregulile și obiceiurile care se perpetuează de generații și prin care ajungem să ne auto-sabotăm ca națiune. Avem tendința să fim categorici cu ceea ce vine din afară, chiar și când implică progres (a se vedea scepticismul cu care mulți au întâmpinat, la acea vreme, urcarea pe tron a lui Carol I) sau, din contră, putem fi tentați să mitizăm ce e străin ca pe un ideal îndepărtat. Când vine vorba despre noi, dintr-un spirit de obișnuință, poate din teamă, din neputință sau chiar din indolență, devenim permisivi și lăsăm lucrurile sub semnul lui „merge și așa”, acest semn care a ajuns să ne fie stigmat. Dacă vrem ca lucrurile să meargă, nu le putem lăsa să meargă oricum și trebuie să găsim curajul de a acționa și de a spune lucrurilor pe nume atunci când este cazul, rezistând, în același timp, tentației de a face apel la „scurtături” sau șiretlicuri pentru a ne rezolva situațiile. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să ne limităm în a semnala neregulile prezente la cei din jur, în sistem, la locul de muncă, în societate în general, ci să ne oprim din a întreține aceste nereguli, încetând să mai apelăm la relații, influență sau diferite atenții, mai mari sau mai mici, pentru a ne face viața mai ușoară. Poate, pe termen scurt, avem niște avantaje personale dar, pe termen lung, nu facem decât să hrănim un sistem corupt, care nu are șanse să se vindece de la sine.
De curând s-au împlinit 8 ani de la tragicul eveniment de la Colectiv și se pare că, dincolo de amintirea dureroasă, nu am învățat nimic din ceea ce ar putea preveni astfel de evenimente pe viitor. Nu se mai dau atât de ușor autorizații de securitate la incendiu, însă țara este plină de afaceri care funcționează fără această autorizație. De ce li se permite funcționarea? De ce suntem cu toții toleranți: autorități, antreprenori, clienți? Ne punem în pericol pentru niște beneficii sau plăceri imediate, neasumându-ne schimbarea atât de necesară în țară. De ce încercăm, în continuare, să ne strecurăm pa diferite portițe din lege sau să încălcăm regulile, de parcă asta ar fi sport național? De ce, atunci când se dau legi absurde sau se face abuz de putere, ne limităm să spunem fraze precum „a furat, dar a și făcut”, în loc să subliniem cu voce tare abuzul, să-i spunem pe nume și să ne luăm în mâini puterea de a-i fi ales noi pe ei și nu invers? E drept, asemenea act este unul de curaj, poate implica unele riscuri sau consecințe, putem ajunge să fim etichetați, înseamnă să părăsim calea bătătorită și să ne sacrificăm comoditatea în favoarea schimbării. A nu mai fi tolerant cu propriile tare și cu cele ale comunității din care faci parte înseamnă a nu mai fi pasiv, ci implicat, dincolo de toate neplăcerile sau disconfortul pe care acest lucru le poate aduce.
Nu e suficient să fim nemulțumiți și să gândim că un lucru ne deranjează sau, mai rău, să considerăm că, dacă cei dinaintea noastră au acceptat niște lucruri, ar trebui să o facem și noi, de dragul obiceiului. Nu ne trădăm originile sau identitatea dacă alegem o altă cale, cu atât mai puțin cu cât acea cale pregătește o lume mai dreaptă și mai sigură pentru cei ce ne vor urma. Nu doar că, în asemenea cazuri, toleranța nu este o virtute, ci este un păcat ale cărui urme le vor purta și cei care vor veni după noi, sau care vor avea un cuvânt de spus după ce noi nu vom mai fi. Suntem datori, cel puțin pentru ei, să facem tot posibilul să ne curățăm de această trăsătură, să ne descoperim vocea și să o facem auzită, transformându-ne permisivitatea în curaj.

Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…