TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA Setea de putere – una dintre cele mai vechi patimi

   Încă din cele mai vechi timpuri, așa cum o ilustrează istoria, dar și diversele mitologii ale lumii, setea de putere a fost unul dintre cele mai puternice imbolduri omenești, aflându-se la originea a numeroase conflicte sau acțiuni. Și acum, pentru foarte mulți dintre noi, de la anonimi aparent neînsemnați până la cei mai cunoscuți dintre indivizi, dobândirea puterii este scopul suprem, ceea ce îi hrănește și ceea ce îi determină să se trezească în fiecare dimineață.

   Putem observa acest lucru de la cel mai jos nivel, fie că vorbim de importanța mizei, fie că vorbim despre vârsta celor care au acest scop. Este de ajuns să ne uităm la grupurile de copii, în timpul liber, la grădiniță sau la școală pentru a vedea că unii dintre ei au tendința să încerce să fie mereu liderii sau organizatorii în cazul unor jocuri sau în cadrul grupului în general, unii vor să devină șefi a clasei sau membri în diferite consilii, că unii dintre ei sunt mai persuasivi, că încearcă să-și folosească abilitățile verbale pentru a fi mai convingători sau pentru a părea mai charismatici în fața celorlalți. În cazul unora, acest tip de atitudine, respectiv această nevoie sunt naturale, avându-și originile în temperamentul acelui copil, în structura lui interioară. Alteori, mediul înconjurător, cum ar fi influența familiei, a colegilor, a ceea văd la televizor sau pe internet determină modul în care ei cred că ar trebui să fie și ceea ce ar fi dezirabil pentru ei. Adesea, aceste lucruri nici măcar nu sunt conștientizate în mod profund de copil, în acel moment, dar ele se perpetuează și se dezvoltă în tiparele comportamentale de mai târziu, accentuate de diversele experiențe de viață, plăcute sau neplăcute, dar și de interacțiunile cu ceilalți și cu modul lor de a vedea lumea.

   În cazul adulților, chiar și pentru cele mai neînsemnate mize, setea de putere îi determină pe mulți să întreprindă unele dintre cele mai surprinzătoare și meschine acțiuni. Pentru unii, această putere se traduce în ceva precum a fi președinte de scară de bloc sau în a avea o funcție sau alta care nu aduce niciun fel de alt beneficiu în afara hrănirii propriului orgoliu sau potențiala stârnire a admirației celorlalți. Uneori, acest joc al puterii se manifestă cu precădere în interiorul familiei sau în cazul vieții private, unde individul compensează lipsa de putere din exterior și profită de unele diferențe care îi permit să domine, fie din poziția de partener, fie din aceea de părinte sau de frate mai mare. Din păcate, în asemenea situații în care puterea nu poate îmbunătăți în mod tangibil viața persoanei în cauză, totul se reduce la o adicție care își are sursa în ego, nu de puține ori având o natură patologică. În unele cazuri, oamenii ajung să își dorească să obțină lucruri pentru sine doar pentru a-și demonstra că le pot atinge sau le pot lua de la alții, la scurt timp după atingerea scopului plictisindu-se și căutând noi și noi surse prin care să obțină validare, să-și hrănească ceea ce cred ei că este puterea.

   La nivel înalt, acolo unde jocurile se joacă folosind pioni grei, precum autorități, state, companii mari, unde puterea este însoțită de sume importante, de modificarea unor repere precum granițele, libertatea individuală sau de grup, statutul unor familii sau unor afaceri, mijloacele folosite în atingerea scopurilor sunt și ele mai obscure, principiile sunt uitate și umanitatea se diluează. Atunci când setea devine atât de puternică, ajunge să întunece judecata unor oameni într-atât încât să creadă că știu ce este mai bine pentru ceilalți, că majoritatea din jurul lor se înșală, că sunt îndreptățiți să facă orice pentru scopul lor, indiferent de costuri sau consecințe. Mai mult decât atât, ei ajung să-și considere acțiunile ca fiind nevinovate. Fără să exagerăm, putem spune că setea de putere poate duce la nebunie, mai ales în cazul oamenilor care au totul. Atunci când ai totul la îndemână, când nu mai ai pentru ce lupta, poți cădea cu ușurință în patima vânătorii de himere și poți ajunge să crezi că ești superior celorlalți, pierzându-ți, în cele din urmă, umanitatea.

   Atâta timp cât, la nivel colectiv, puterea este văzută ca un deziderat și ca un instrument prin care indivizii sau organizațiile au abilitatea de a face orice, nu vom putea schimba ceva la nivel de societate. Atâta timp cât acordăm o importanță nefondată scopului de a fi lider fără a înțelege cu adevărat ce înseamnă leadership, la nivel de responsabilități, dacă nu înțelegem să folosim puterea ca instrument pentru bine, nu ca scop în sine, vom rămâne, în continuare, victimele unei a dintre cele mai vechi patimi.

 

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…