Sunt momente în care, privind în urmă la deciziile luate și la drumurile parcurse, ne dăm seama că, pas cu pas, am lăsat părți din noi în diferite locuri și situații, ca și cum viața ar avea un preț pe care îl plătim cu fragmente din propria identitate pentru a merge mai departe. Nu observăm imediat schimbarea: ea vine încet, aproape tăcut, iar ceea ce la început părea o simplă adaptare se poate transforma, treptat, într-o renunțare la ceea ce ne definește. Pericolul cel mai mare nu este să eșuăm pe drumul nostru, ci să ajungem să nu ne mai recunoaștem în oglindă, să ne vedem chipul, dar să nu mai găsim acolo aceeași pasiune, aceleași valori și aceleași convingeri care ne-au ghidat altădată.
Viața ne pune la încercare prin obstacole neașteptate, prin pierderi, prin presiunea de a ne integra în diferite contexte. În asemenea condiții, rezistența nu se măsoară doar în efortul de a merge mai departe, ci și în capacitatea de a rămâne credincioși propriei esențe. Este la îndemână să ne lăsăm purtați de inerție sau de tendințe, să ascultăm vocile celor care ne spun ce ar trebui să facem și cine ar trebui să fim, însă adevărata provocare, dar și singura cale din care putem să obținem satisfacție, este să ne concentrăm să ne auzim vocea interioară, indiferent cât de șoptită sau tremurată ar fi.
Influența celorlalți poate fi o sursă de inspirație și dezvoltare, dar atunci când umbrește propria noastră identitate, devine un bagaj la care este mai bine să renunțăm. A învăța de la oameni, a le analiza experiențele și a ne lăsa sfătuiți este firesc și poate fi util, însă a trece granița subțire dintre inspirație și imitație ne face să rămânem pe loc, pierzându-ne, în același timp, unicitatea. Mai mult decât atât, nu doar imitația, ci și propriul altruism se poate transforma într-o capcană pe calea rătăcirii de sine, atunci când adaptabilitatea se transformă în compromis, iar empatia devine renunțare.
A nu te pierde pe tine nu înseamnă să rămâi rigid, să refuzi schimbarea sau să te închizi în tine, ci să păstrezi vie scânteia care îți dă identitate și motivație, chiar și atunci când viața sau ceilalți încearcă să o stingă. Este o artă a echilibrului între adaptare și loialitate față de sine, între dorința de a fi acceptat și nevoia de a trăi în armonie cu propriile valori. Poate că nu există o victorie mai mare decât aceea de a putea, oricât de accidentată ar fi calea, să spui cu liniște și curaj că ai rămas tu însuți și că n-ai lăsat niciodată să-ți scape printre degete ceea ce te definea.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
