15 august, dimineața, o biserică oarecare din București. Oameni cu o seninătate aparte pe chip, femei în haine luminoase și sărbătorești de vară, copii de toate vârstele, bătrâni, o doamnă în costum popular, cu maramă acoperindu-i părul, o coadă de câțiva oameni așteptând să cumpere lumânări și să-i ureze un cald la mulți ani doamnei care le vinde, Maria. Un liniștitor sentiment de tot.
Sărbătoarea este, mai presus de toate, un simbol al neuitării și al comuniunii, chiar dacă uneori se poate să nu se concretizeze la nivel fizic, ci doar la nivel de spirit. Vă amintiți primul Paște din pandemie? Virusul, teama, restricțiile nu au reușit să înăbușe simțirea, apropierea și semnificațiile asociate momentului, așa cum nici istoria nu i-a împiedicat pe oameni să-și găsească refugiul în sărbătoare sau ritual, în condițiile și cu mijloacele pe care și le permiteau, în tranșee, închisori, lagăre. În momente de bucurie, dar mai ales în momente de teamă, de tristețe, de disperare, este factorul stabilizator, care ne ajută să regăsim în noi tăria de a merge mai departe, nădejdea că lucrurile se vor clarifica, dar și recunoștința pentru ceea ce avem sau trăim.
Totuși, indiferent de religie sau poate chiar dincolo de religie, ritualul este despre ceva universal uman, este despre ceea ce se află mai sus de noi, despre ceea ce ne cuprinde și are un rol unificator și generator de speranță, oricum am numi acel ceva. Poate fi vorba de mici obiceiuri specifice unei familii, de mici gesturi sau priviri complice într-un cuplu, glumițe înțelese doar în interiorul unui grup de prieteni sau chiar tabieturi ale unui individ, toate sunt forme ale ritualului, lucruri care ne aduc liniște, încântare, bucurie și un sentiment de împlinire și prezență. Oricât de raționali sau pragmatici ne-am putea considera unii dintre noi, probabil că fiecare ne găsim sau ne-am găsit un refugiu în mângâierea irepetabilă a mamei, în felul aproape sfânt în care bunica făcea de mâncare sau așeza masa, în felul anume în care ne îmbrățișează un partener, în modul în care ne așezăm mereu la aceeași masă a unei cafenele cu cel mai bun prieten, simțind că am vrea să înghețăm timpul, fixând pentru eternitate acea clipă.
Indiferent de cât de mult ar avea omenirea tendința să se îndepărteze de spiritualitate, în aceste vremuri haotice, nevoia de sens va continua să rămână o nevoie profund umană, a unor ființe reflexive care simt că nu-și pot trăi existența în mod aleatoriu, care simt că vor mai mult, că nu pot să nu spere la mai bine. Ritualul, chiar dacă poate nu-l percepem ca atare, ci doar ca pe un gest oarecare, este unul dintre mijloacele care marchează acest rost pe linia curgătoare a timpului, plasând niște borne care evocă, fixează sau doresc să manifeste ceva mai presus de cotidian și profan.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
