TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Restul e tăcere

„Omul strică lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea.” –  Mahatma Gandhi

   

   Ne temem de tăcere, de cele mai multe ori, așa că încercăm să umplem golul acela sonor cu ceva, în speranța că așa ne vom umple propriul gol interior. Pentru mulți, gândul de a se confrunta cu lipsa sunetelor, cu lipsa dialogului este unul teribil, care nu le permite să ajungă să se conecteze cu adevărat la sine. De aceea, ne-am învățat să ne aflăm într-o continuă căutare de sunete, de stimuli, de forme de distragere, simțim nevoia să ascultăm ceva, căutăm în permanență ceva de făcut ca să ne ținem mintea și simțurile ocupate. 

   Sunt multe feluri de tăcere. Din păcate, nu le acordăm întotdeauna atenție și ele sunt confundate adesea cu neștiința, cu nepăsarea, cu timiditatea sau cu plictiseala, cu lipsa de integrare într-un anumit context social. Cu toate acestea ar fi prea simplu să ne limităm doar la categoriile de mai sus, având în vedere câte subtilități se pot ascunde în spate, dacă alegem să observăm. Ne gândim automat la tăcerea aceea ușor penibilă, în care cuvintele par să se scurgă greu între interlocutori care nu au prea multe în comun, conversația pare că se împotmolește sau se limitează, în cel mai fericit caz, la un small talk forțat. În unele cazuri, unul dintre ei se poate simți intimidat, poate se gândește că va fi judecat, criticat sau luat peste picior sau chiar că va stârni reacții virulente, așa că se abține să se exprime pentru a păstra un aparent echilibru. 

   La polul opus se află tăcerea complice, tăcerea aceea prezentă între oameni care se simt confortabil unul cu celălalt, confortabil atât cu vorbele celuilalt, cât și cu lipsa lor. Acei oameni se pot bucura de locul în care se află, de senzațiile pe care le trăiesc, de sine, de prezența celuilalt, fără a simți nevoia să spună ceva, fără a crede că e necesar să străpungă aerul cu orice preț. Acea liniște e sinonimă cu pacea, cu certitudinea că ești bine acolo unde te afli, că ești în siguranță și ancorat în acel prezent. În asemenea momente nu mai e nevoie de nimic altceva, deoarece ar fi în plus. E acea stare de seninătate în care ai un zâmbet fin în colțul gurii, fruntea îți este descrețită, savurezi orice ai face sau oricum ai fi în acele clipe, fără să ții neapărat să numești sau să exprimi ceea ce simți. Pur și simplu ești și nu ai nevoia să te gândești la trecut sau viitor, ci te împlinește ce e aici și acum.

   Sentimente similare pot fi generate și de liniștea pe care o avem când suntem singuri și ne bucurăm de propria interioritate, de o carte, de un hobby, de o plimbare prin parc sau de natură. Nu avem necesitatea stringentă să ne umplem mereu timpul și mintea cu interacțiuni umane, cu orice fel de dialog banal, de complezență, cu gălăgie, evitând să ne confruntăm cu noi, evitând să privim în groapa adâncă și uneori întunecată din noi. Un om care nu se simte bine în propria piele încearcă să fugă de sine și să se hrănească prin alții, pe când un om care se cunoaște, e curios să se analizeze, să se descopere și să se transforme, profitând de tăcere pentru a se șlefui, nefiind distras de bruiajul din jur. Un astfel de om nu se teme să-și asculte și să-și înțeleagă, în liniște, mintea.

   De altfel, tăcerea în sine este cea care poate oferi șansa pentru ca ceea ce e rostit să strălucească, să aibă un anumit impact, să cuprindă sau să elibereze. În muzică, pauzele sunt cele care pregătesc intensitatea unui pasaj, care ajută la construirea unei tensiuni, care oferă o clipă de respiro sau care generează așteptarea cu sufletul la gură ceea ce urmează. Contrastul este cel care pune în valoare, care subliniază, tocmai de aceea unul dintre ingredientele unui discurs reușit, indiferent de natura sa, sunt tăcerile plasate în momente cheie, care te țin în expectativă și care-ți stârnesc curiozitatea.

   Din nefericire, cele mai greu de gestionat sunt tăcerile acelea profunde, triste, când ajungem să fim atât de cufundați în sine, în gânduri, în propriile dureri, încât buzele ni se încleștează. Este tăcerea omului care a trăit prea mult, care a simțit sau a sperat prea mult, a omului pus în fața inevitabilului. Câteodată apare în urma dezamăgirii față de lume sau față de propria persoană, alteori apare în urma încercărilor prea greu de îndurat, care-ți răpesc orice putere de a înțelege, de a explica sau de a-ți mai explica ceva.  Este tăcerea ca mecanism de apărare, tăcerea ca platoșă în fața suferinței care a fost și ar mai putea să fie, este momentul în care ai rămas fără cuvinte. După ce s-au rostit prea multe, după ce ai încercat, în șoaptă, sau blând, cu vocea tremurândă sau tunând, să exprimi ce simți, să ai nădejde că te aude cineva, e tot ce mai rămâne.

   După furtună se lasă liniștea. Și restul e tăcere.

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…