Am învățat să măsurăm succesul în diplome, trofee și poze cu zâmbete studiate, făcute la festivități în care oamenii simulează admirația. Suntem obișnuiți să aplaudăm strălucirea unei cupe, dar uităm, prea des, să privim în ochii celor care o țin în mână. Câți dintre ei mai simt bucuria sinceră a muncii, a descoperirii, a pasiunii? Câți se mai întreabă dacă drumul până la premiu a fost drept, curat, meritat?
Încercând să le deschidem calea către succesul garantat, ne învățăm copiii să fie „premianți”, nu să fie curioși. Mai târziu, ne mirăm că devin adulți care colecționează certificate de merit, dar neinteresați să-și mai cultive priceperea, profesioniști care vânează funcții și uită de pasiunea care i-a făcut, cândva, să pornească pe un drum. Dincolo de recunoașterea marcată de un premiu, se ascunde adesea o lipsă de esență, un gol care nu poate fi nici umplut, nici mascat cu diplome lucioase.
Deși avem tendința să alergăm după ea, validarea publică înseamnă, în fapt, prea puțin. De-a lungul timpului, au existat oameni premiați la vremea lor, aclamați și ridicați pe podiumuri, dar pe care istoria i-a uitat, numele lor ștergându-se din memorie odată cu strălucirea trofeelor. În schimb, alții, fără recunoașteri formale, fără distincții, fără festivități, au trecut proba timpului prin faptele lor, prin amprenta adâncă lăsată în mințile și inimile celor din jur. Poate că n-au avut medalii, dar au avut relevanță. Iar aceasta este o formă de victorie mult mai durabilă.
Suntem tentați să credem că meritul se măsoară în distincții palpabile, însă adevărata măsură este felul în care ne punem aptitudinile să rodească, modul în care dăm sens pasiunilor noastre și câtă verticalitate păstrăm atunci când nimeni nu ne aplaudă. Premiul poate fi o bucurie, o recunoaștere binemeritată, dar nu trebuie să devină destinația ultimă. Scopul este să creștem, să ne depășim pe noi înșine, să ne cultivăm talentele cu dăruire și în acord cu principiile noastre.
Poate că ar trebui să ne dorim mai mult să câștigăm inimi, nu distincții. O valoare autentică nu are nevoie de dovadă scrisă ca să lase urme, ea se vede, se simte, se transmite. Poate că, până la urmă, adevărata performanță nu este să fim premiați și premianți, ci să rămânem în amintirea celor pentru care am însemnat ceva cu adevărat.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
