Gotic
Acorduri descendente
străpung singurătatea
catedralei goale
și-n ochii mei se strâng
tăceri în căutare de răspunsuri.
Și uit de noapte, de frig,
de oboseli, când tot
ce-mi mai rămâne
se ascunde printre ogivele
străvechi din mine, prin praf
și umbre, prin temeri împietrite,
printre speranțe despre care
nu știu a spune dacă-s refugii
sau iluzii. Când notele fărâmă
ziduri, ce faci? Te pierzi
printre dărâmături sau zbori?
Coajă
Alb-negru se desfășoară, sacadat,
toate clipele rămase captive
pe o peliculă casantă. Uneori,
parcă nici nu mai știu cărui cadru
aparțin sau dacă voi mai putea
vorbi vreodată de apartenență,
de regăsire, în lumea asta plină
de rătăcitori și prea goală de sens.
În acest dans absurd de-a traiul,
o strângere de mână parcă nu mai
știe să cuprindă, ci să frângă,
lăsând nisipul să se piardă
printre amprente, identități
ce nu-s mai mult decât un labirint.
Ne-am căuta, dar nu mai știm
pe unde, nu ne mai recunoaștem
propriul chip sau respirația,
nu ne mai suntem de ajuns, fugim
mereu dup-altceva:
noi nu mai suntem miez, ci doar armură.
Contrast
Se alungesc umbrele
în spatele nostru, gârbovite
de soarele ce-a coborât prea jos,
nemaiștiind cum să ne-arate calea,
ci doar anii. Nu mai e timp
de rătăciri, deși tot ce-ți dorești
mai mult ar fi să scapi din colivie,
să știi cum să privești abisul
drept în ochi, să îți găsești
menirea pierzându-te pe tine,
cel sfios, găsind o altă palmă
să-ți vină mânușă, o altă
voce să-ți murmure cuvintele,
un alt căuș pentru cât suflet
ai primit în plus.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
