Fire
Se sting umbrele
și albastrul pare
să-și reia stăpânirea,
în ciuda negurii
ce se-arăta aproape
veșnică.
Se umple iar văzduhul
de răsunet, privirea
îndrăznește iar să se înalțe
și lumea-ncearcă să se-mbrace
într-o amintire de pruncie.
Dincolo de oameni, de aprigile
lor încrâncenări, de asprele
dureri ce-i cocoșează, firescul
merge, orb, mereu pe cursul lui.
Cine e, oare, omul, încât
să i se-mpotrivească?
Fantome trandafirii
Se-ntind uscate, între noi,
fantomele unei iubiri, când
lumea toată miroase a înnoire
sau iminent sfârșit.
Ce mai contează, în magnitudinea
istoriei, câteva lacrimi, speranțe
nersotite sau salvări de la abis,
când totul va fi dat uitării-n
clipa-n care ne vom fi
transformat în praf?
Străpunși vom fi, mărgele înșirate
pe încâlcitul fir al amintirii,
poate noduri sau chiar pete
de culoare, acorduri ascendente
într-o masă care-a uitat de mult
ce-i armonia.
Petale frânte ale aceleiași
tulpini spinoase: atât
a mai rămas din noi. N-am fost
nimic și nu vom mai rămâne
decât parfum prăfos de nostalgie.
Reverberație
Mareea s-a sfârșit, tăcută,
părând că lasă lumea
așa cum ea a fost cândva.
În urma ei, un mal surpat
separă, însă, orizontul,
trasând, în tușe groase,
o concluzie. Nimic
nu va mai fi la fel, oricât
de dulci ar fi iluziile cu care
am alege să ne îmbătăm,
oricâte stele am lăsa
să ne inunde ochii. Rămânem,
după fiece reflux, mai goi,
mai grei, cu mii de cochilii
prinse de noi și noi,
desprinși și scoși din rădăcini.
Care e sensul? De ce
să ne lăsăm îmbrățișați
de mare când, după ce pleacă,
rămânem doar cu vocea ei?
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
