Privită de la distanță, planeta noastră ar putea părea un loc al evoluției, unde civilizații mari au învățat, în mii de ani, câte ceva despre responsabilitate, despre limite și despre prețul vieții omenești. Privită însă mai atent, cu o doză minimă de luciditate, ea seamănă uneori cu o curte a școlii prea mare, în care câțiva copii nevindecați de orgolii împart lumea în tabere, își măsoară forțele și se ceartă pe jucării pe care nu le-au construit, dar despre care cred că li se cuvin.
De-a lungul istoriei, dar mai ales în prezent, spectacolul este același: lideri care vorbesc solemn despre decizii strategice, interese, sfere de influență și echilibre geopolitice, în timp ce, în spatele acestor cuvinte elegante, se află aceleași reflexe primitive ale competiției, ale dominării și ale unei ambiții confuze, care nu mai știe de mult unde se termină responsabilitatea și unde începe vanitatea. Lumea devine astfel o tablă de joc pe care piesele sunt mutate cu gesturi calculate, iar oamenii reali, cu viețile lor fragile și irepetabile, sunt reduși la grafice, statistici și comunicate oficiale.
Uneori pare că planeta întreagă este administrată de adulți care au crescut doar în aparență, dar care, în esență, au rămas captivi în aceeași logică a copilăriei neprocesate: dacă eu nu pot avea ceva, nici tu nu vei avea; dacă pot demonstra că sunt mai puternic, atunci existența mea capătă, în sfârșit, sens. Diferența este că, de data aceasta, jucăriile sunt arme de distrugere în masă, mizele jocurilor sunt teritorii, resurse sau vieți omenești, iar disputele nu se sting la finalul recreației, aplanate de vreun profesor mai înțelept.
Totuși, ar fi limitativ să credem că această imaturitate aparține doar liderilor sau marilor puteri. Ea se vede, la scară mai mică, și în mulți dintre noi, în oamenii care aleargă febril după faimă, putere sau bani, nu ca mijloace pentru a construi ceva, ci ca trofee pe care să le arate celorlalți, ca dovezi că au câștigat o competiție despre care nimeni nu știe exact cine a inventat-o și de ce merită, de fapt, câștigată. În loc să caute un sens interior, o direcție personală sau o formă de împlinire care nu depinde de aplauzele lumii, prea mulți preferă să-și transforme viețile într-o demonstrație permanentă: să dovedească, să arate, să impresioneze, să domine. Iar când milioane de astfel de mici competiții personale se întâlnesc cu marile ambiții ale puterii politice, rezultatul nu poate fi decât o lume tensionată, obosită și periculos de imatură.
Probabil că adevărata maturitate a omenirii nu va începe atunci când vom avea tehnologii mai avansate sau economii mai puternice, ci abia în momentul în care planeta va înceta să mai fie terenul de joacă al unor copii nevindecați, dependenți de propriile orgolii. Până atunci, istoria va continua să semene, din când în când, cu o recreație prea lungă și prea zgomotoasă, în care cei care strigă cel mai tare confundă puterea cu dreptatea.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
