Plămădeli
Întorși, odată cu Sărbătorile, către casele și familiile noastre, vremea și timpurile pot stârni în noi dorința de a ierna, de a ne refugia către căldura interiorului, ajutându-ne să ne conservăm și să ne cultivăm resursele pentru zilele mai însorite ce vor veni, hrănind bucuria unui ritm mai lent și a unor lucruri mai simple.
Reconectându-ne cu oamenii dragi și mutând direcția privirii dinspre agitația exteriorului înapoi către spațiul care ne aparține și care ne conține, ne putem surprinde redescoperind încântarea de a face și de a crea lucruri cu propriile mâini, de a găti pentru ceilalți, de a aștepta cu nerăbdare la ușa cuptorului, de a meșteri, de a răsfoi paginile unui album cu fotografii vechi sau de a sta la palavre în timp ce savurăm un ceai. Una dintre preocupările cu un profund efect de reîntoarcere la rădăcini, atunci când are loc în mod conștient, este aceea de a plămădi un aluat, întrucât, fără să ne dăm seama, reprezintă o aducere aminte a procesului prin care fiecare dintre noi trece pe parcursul dezvoltării sale.
Un desen de Erica Oprea
Dacă vom reflecta, ne vom da seama că acest act aproape reflex al străbunelor noastre este, de fapt, o lecție despre atenție, grijă și răbdare. Fără aceste elemente esențiale sau sărind etape, n-am putea ajunge la rezultatul dorit. În primul rând, este nevoie de pricepere și atenție pentru a alege și combina ingredientele potrivite în proporțiile optime, de a căror calitate va depinde modul în care va ieși coptura noastră. Totuși, chiar dacă ingredientele pe care le folosim sunt dintre cele mai bune, ele nu sunt de ajuns pentru a obține rezultatul dorit, ci trebuie să avem mare grijă la mulți factori la fel de importanți, cum ar fi mediul în care le plasăm, modul în care știm să lucrăm cu ele și timpii necesari pentru fiecare etapă. Este esențial ca aluatul să aibă parte de căldură atunci când este lăsat la crescut și să nu fie grăbit, să fie frământat cu fermitate, dar mânuit cu blândețe atunci când i se dă formă, pentru a se putea dezvolta așa cum trebuie, bine crescut și elastic. Întinsul, rulatul, împăturitul, împletiturile, asezonatul, decoratul cu felurite semințe, toate se fac cu gesturi care denotă grijă și o formă de recunoaștere și de recunoștință pentru faptul că acel amestec se va transforma în ceva hrănitor pentru noi, întreaga serie de mișcări, etape și atitudini dobândind, astfel, ceva ritualic, aducând aminte de pâinea noastră cea de toate zilele…
Este o artă a ști și când, cum și cât să coci ceea ce a prins formă din mâinile tale, să cunoști echilibrul fragil între jocul răbdării și iuțenia focului, să conștientizezi că toate au un timp și un rost al lor, de care este bine să ții cont dacă vrei ca pâinea să nu fie nici necoaptă, nici prea arsă, ci potrivită. Altfel spus, făcând ceva aparent atât de simplu și banal în viețile noastre precum o pâine, putem învăța câte ceva despre importanța căii de mijloc, a gentileții gesturilor și a răbdării, despre aprecierea conștientă a ceea ce luăm, de obicei, de-a gata, despre noi înșine dincolo de propria minte și de mirajele grandioase care ne distrag adesea. Poate e mai bine să frământăm mai mult și să ne frământăm mai puțin…
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
