TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Performanța – despre glorie și sacrificii

   Unul dintre aspectele pe care se pune foarte mult accent într-o societate competitivă, precum cea în care trăim, este acela al performanței. Este de ajuns să ne uităm la competițiile sportive, în cadrul corporațiilor, în școli, pe internet, unde succesul se măsoară în abonați și like-uri, în viața personală și în aproape orice aspect al vieții în general. Adeseori, se așteaptă de la noi, în mod implicit, să performăm indiferent de situație. În acest caz, ne putem întreba: care este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru aceasta?

   În primul rând, acest mod de viață și de gândire este unul care este înrădăcinat încă din copilăria fragedă, indiferent dacă vorbim de familie, școală sau alte feluri de antrenori sau profesori. Reușita la cel mai înalt nivel necesită un grad ridicat de disciplină, efort și timp, perseverență în ciuda faptului că rezultatele nu apar imediat. Ceea ce nu se vede dincolo de strălucirea podiumului sau a unei medalii, dincolo de teancurile de diplome, premii sau titluri este, de cele mai multe ori, o copilărie netrăită, oboseală cronicizată, insomnii, probleme de sănătate, uneori chiar înfometare. 

   Faptul că Nadia Comăneci a luat nota 10 la vârsta de 14 ani este cunoscut de toată lumea, însă enormele chinuri din spatele gloriei sale au fost mai puțin dezvăluite publicului. În cartea Nadia și securitatea, de Stejărel Olariu, este povestită o scenă în care, înaintea unei deplasări în Mexic, antrenorul i-a spus că ar trebui să mănânce doar aer. Flămândă și aflată în tensiunea viitoarei competiții, gimnasta a fugit și a ajuns pe Calea Victoriei, consumând o bucată de cașcaval cumpărată de la Alimentara. A ajuns, plângând, în casa unui cântăreț de muzică populară, dornică să nu mai plece nicăieri. În ciuda succesului internațional, a faptului că a devenit un brand de țară, asemenea mărturii ne pot face să ne gândim dacă renunțarea la momente și experiențe irecuperabile, care-și lasă amprenta asupra minții și trupului unui om, este un preț care merită să fie plătit. 

   Cu siguranță, în funcție de propria viziune asupra vieții, pentru unii dintre noi o asemenea înclinare a balanței este justificată, pentru unii devine stil de viață aproape natural, însă pentru alții este prea mult, dacă alegem să privim în perspectivă, analizând consecințele. Dacă această cale este aleasă la maturitate, când ne asumăm cu toată responsabilitatea noastră de adult că asta ne dorim și asta suntem dispuși să facem, drumul este unul bine cântărit. În caz contrar, dacă lucrurile încep de la vârste fragede, ajunge să ni se întipărească în minte că aceasta este calea de urmat, că dacă nu suntem cei mai buni nu suntem demni de ceea ce avem sau primim, că nu suntem valoroși, că tot ceea ce nu este locul întâi sau un punctaj perfect reprezintă un eșec. Mai mult decât atât, dacă ajungem să clacăm la un moment dat pe parcurs și alegem să încetinim ritmul sau să mergem pe alt drum, care ne oferă mai multe satisfacții, putem fi priviți cu suspiciune, judecați sau ca având o atitudine de pierzător. Unii spun: „vei muri de foame”, alții „e păcat de tine”, „știu că puteai mai mult”, „doar atât?”… Din păcate, asemenea cuvinte vin mai ales din partea celor care nu au reușit să aibă propriile performanțe, cei care stau pasivi în fața televizorului și știu ce ar fi trebuit să facă un sportiv, cum ar fi trebuit să fie cântată o notă sau cum ar fi trebuit să fie jucat un rol. E ușor să își dea cu presupusul atunci când nu sunt ei cei care depun efortul.

   Indiferent când am început parcursul spre performanță sau cât de sus am ajuns, fiecare dintre noi ar trebui să aibă dreptul să se oprească, să se răzgândească, să vrea altceva sau să pună preț mai mult pe viața personală, pe ceea ce îi oferă liniște sau pe ceea ce îi face plăcere propriului suflet, chiar dacă această înseamnă să coboare din înălțimile succesului. În urma unor alegeri cântărite, unii înțeleg că anumite sacrificii sunt prea mari pentru a fi făcute, sau că au sacrificat destul până în momentul prezent și își asumă să trăiască o viață anonimă sau aparent banală, dar o viață care îi împlinește. E dreptul oricui să nu alerge după faimă sau putere, ci să se bucure de lucrurile mărunte și speciale din viața sa. Nu ar trebui să îi judecăm, nu ar trebui să ne judecăm pe noi înșine, mai mult decât atât, ar trebui să dezvoltăm în copii sau chiar la nivel de societate, mentalitatea conform căreia viața are sens și noi avem valoare indiferent dacă atingem sau nu performanța, mai important fiind să încercăm să atingem echilibrul. Am putea ajunge să înțelegem, astfel, că indivizii dezechilibrați dau naștere unei lumi dezechilibrate.

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…