Suntem permanent încurajați să producem, să creăm, să ducem la bun sfârșit, să nu ne oprim niciodată din a arăta ceva, fie că este vorba despre o idee, o imagine, un text, o părere, un moment. Atunci când producția continuă e confundată cu valoarea, uităm de forța tăcerii. De pauză. De gol. Ne temem de ele, le privim ca pe niște slăbiciuni, ca pe niște eșecuri ale efortului. Dar tocmai ele sunt cele care dau profunzime și sens creației, acel spațiu aparent gol fiind, de fapt, liantul care face ca expresia artistică să nu se destrame.
Pauza este, în orice act și produs creativ, un element esențial, în ciuda faptului că este adesea invizibil și subestimat. În muzică, spre exemplu, pauza dintre două note nu este un simplu vid lipsit de semnificație, ci un moment de tensiune și de așteptare, un răgaz de a respira sau de a ne ține respirația. Un compozitor care știe să folosească pauza ca pe o parte vie a partiturii construiește, de fapt, un dialog între sunet și absența lui, între prezență și evocare, între ceea ce este spus și ceea ce este sugerat, lăsat să fie simțit în liniște.
La fel se întâmplă și în alte domenii creative. De exemplu, în artele vizuale, ceea ce nu este trasat, ceea ce rămâne alb sau abia schițat, capătă o greutate aparte. Golul nu este o neglijență, nu este o scăpare sau un defect, ci o formă de echilibru, o respirație vizuală care permite compoziției să existe fără a deveni copleșitoare. Uneori, ceea ce lipsește dintr-o lucrare spune mai multe decât formele prezente, tocmai acea absență oferind privitorului libertatea de a contempla și de a-și imagina, spațiul de a-și împleti propriile trăiri în ceea ce vede în fața sa, șansa de a rezona și de a se regăsi în universul exteriorizat al altcuiva. În poezie, spațiul dintre strofe ne permite să lăsăm gândurile să se așeze, ideile să ne reducă la tăcere, undele unui cuvânt să se propage libere. Chiar și în artele spectacolului, o scenă goală ne face să stăm cu sufletul la gură, hrănind așteptarea apariției actorului, un scaun gol evocă prezența unui personaj, amprenta lăsată de acesta asupra celorlalți, iar o clipă de nemișcare înaintea unui pas dictează ritmul și fluiditatea unei coregrafii.
Dincolo de produsul artistic finit, pauza este necesară și în însuși procesul de creație. Oricât de paradoxal ar părea într-o lume care valorizează ritmul alert și rezultatul imediat, odihna, tăcerea, contemplarea sunt adesea resurse profunde de inspirație. În astfel de momente de aparentă stagnare, când mâna nu scrie, când pensula rămâne uscată, când cuvintele nu se lasă rostite, în adâncul ființei se coace ceva esențial. Creativitatea nu răspunde la comenzi grăbite și nici nu se încadrează în niște linii fixe, ea are nevoie de timp pentru a observa, pentru a fi curioși, pentru a ne da voie să iubim procesul și să-l încărcăm cu sens.
Ne ferim de gol, pentru că am fost învățați că valoarea stă în plin, în ceea este vizibil și tangibil. Totuși, poate că adevărata frumusețe se naște tocmai din acest dans fin între prezență și absență, între sunet și liniște, între culoare și hârtie albă. Pauza nu înseamnă lipsă, ci potențial, iar golul nu este un capăt, ci un început posibil.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
