Paradigma existenței noastre a ajuns, aproape integral, să fie orientarea noastră către exterior, căutarea constantă de stimuli cât mai puternici, cât mai frecvent, evadarea în culori, în sunete, în forme și evitarea a tot ceea ce este neplăcut sau incomod. Având atâtea mijloace la îndemână, unele dintre ele ajunse la nivel de trend, de ce am alege să rămânem în interior?
Unii dintre noi ar face orice să nu fie nevoiți să petreacă timp fără compania altcuiva, unii trebuie să vorbească mereu cu cineva, pentru alții este de neconceput să mănânce singuri sau să-și plănuiască activități solitare în timpul liber. Ce poate dezvălui această preferință? Cu siguranță, un prim răspuns ar fi dragostea de oameni, prezența unui temperament extrovertit, care-și încarcă bateriile din interacțiunile frecvente cu alte ființe umane. Cu toate acestea, la un nivel mai profund, această fugă după prezența altora poate ascunde o incapacitate sau o lipsă de dorință de a sta cu tine însuți, de a te pierde în reflecții, în autoanaliză sau în analiza lumii din jur.
De ce apare această evitare a sinelui, având în vedere că, totuși, suntem nevoiți să locuim în permanență în noi înșine? Poate factorul determinant în această lipsă de contact cu sinele este tocmai faptul că procesul este unul dificil, anevoios, un drum pe care putem descoperi la fiecare pas lucruri care să nu ne placă, lucruri care ne pot schimba imaginea pe care ne-am format-o despre noi înșine. Metaforic vorbind, se poate ajunge ca acest parcurs să se simtă asemenea unei disecții pe viu sau asemenea curățării unor răni cu alcool sanitar. Este dureros, dar este un pas necesar pentru ca țesutul să nu se infecteze și să nu acapareze și ceea ce este în jur, să nu aibă efecte negative pe termen lung. O cicatrice trebuie îngrijită pentru a se vindeca frumos, o afecțiune trebuie descoperită și tratată corespunzător și conștiincios pentru a nu se agrava. Lucrurile nu trec dacă nu le băgăm în seamă, ci este necesară o luciditate asumată și tăria de a ne confrunta cu ele, de a recunoaște, în fața propriului sine, ce nu ne place, ce ar trebui să schimbăm, ce ne irită sau ne dezamăgește la noi înșine.
De asemenea, este util exercițiul de a încerca să ne raportăm la noi ca la o persoană exterioară, nefiind nici mai indulgenți, dar nici mai drastici decât am fi cu altcineva. Uneori, dintr-un perfecționism bine înrădăcinat, exacerbat, ajungem să fim mai duri cu noi înșine decât am fi cu un prieten, ajungem să avem așteptări nerealiste în ceea ce ne privește, încercăm, în mod utopic, să evităm orice formă de eșec. Tocmai de aceea, sunt necesare timpul și lucrul cu noi, pentru a ne rafina acest mod de relaționare cu propria persoană, pentru a aprofunda analiza în ceea ce privește modul nostru de raportare la lume, pentru a descoperi care ne sunt atuurile, ce ar trebui să îmbunătățim, ce ar trebui să rafinăm, ce ar trebui să eliminăm. Cel mai important este curajul de a admite că întotdeauna este loc de mai bine, curajul de a porni pe acest drum anevoios al scoaterii la iveală a unei sculpturi dintr-un bloc brut de marmură. Dacă ne lăsăm la voia întâmplării, în bătaia vântului sau a apelor, nu avem cum să ajungem altceva decât un corp amorf, o piatră de râu erodată aleatoriu, nu șlefuită.
Un contact permanent cu sinele ne poate dezvălui că anumite tipare de comportament, anumite obiceiuri ne-au rămas mici, nouă celor de acum, că nu fac decât să ne blocheze într-o etapă din care am ieșit deja. Cu alte cuvinte, rămânând acolo nu facem altceva decât să ne autosabotăm de dragul familiarității și din cauza fricii de necunoscut. De ce am prelua, de ce am perpetua ceva nociv pentru noi și pentru ceilalți, doar pentru că acela este felul în care ne-am obișnuit?
Cu certitudine, unul dintre gesturile de mare luciditate pe care le putem face față de propria persoană este să realizăm că aceste tipare nu ne definesc, că experiențele dezechilibrate nu ne-au format, ci ne-au deformat, că identitatea noastră nu trebuie să se construiască pe ceea ce ne-a afectat, ci pe ceea ce alegem să fim, pe ceea ce luptăm în mod constant să devenim, pe modul în care alegem să reacționăm la ceea ce trăim.
Ne suntem datori nouă înșine, atâta timp cât parcurgem această călătorie numită viață, să fim în permanență conectați la noi, la ceea ce ne transmite interiorul nostru, să avem tăria de caracter să ne confruntăm cu sinele, să ne privim demonii drept în ochi, să-i îmblânzim și să ne lăsăm mereu inspirați de duhul blândeții, aflat în fiecare dintre noi. Nu în ultimul rând, să avem curajul să fim sinceri cel puțin față de propria persoană.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
