TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Oameni și povești

   Există oameni care vorbesc și oameni care spun povești. Dintre aceștia din urmă, există câțiva care au harul de a construi sau evoca o lume întreagă doar cu ajutorul câtorva cuvinte, unor pauze, unor expresii bine alese. Ei nu rostesc sau scriu fraze, ci trasează tușele unor imagini din alte vremuri, aduc la viață stări nenumărate și universuri noi.

   Poate că cei mai autentici povestitori nu sunt nici scriitorii cu volume premiate, nici oratorii cu discursuri calculate, ci acei oameni cu inimi vii, care au trăit multe, au văzut destule și, în loc să se cufunde în tăcere, au ales să împărtășească: bunicii noștri, de pildă, care știau să transforme o seară obișnuită într-o călătorie înapoi în timp, doar așezându-se pe marginea patului și spunând „să-ți zic cum era pe vremea când…”, acei profesori de istorie care știau să ne transpună în timpuri legendare, aducând eroi la viață, părinții care creau mereu tărâmuri noi și personaje cu care să pornim la drum pe calea noastră către somn sau chiar acei tovarăși de joacă mereu capabili să inventeze cine știe ce întâmplări care să ne țină cu sufletul la gură.

   Povestitorii adevărați sunt cei care, atunci când amintesc o întâmplare oarecare, nu se grăbesc. Ne spun, în mod meșteșugit, ce sunet avea vântul în ziua aceea, cum mirosea cafeaua într-o bucătărie uitată de vreme, ce culoare avea vasul în care bunica frământa gogoși, cum se simțea blana motanului din copilărie sub mângâierea lor. În vorbele lor nu cauți perfecțiune, dar găsești viață în curgerea ei firească: poate cu poticniri, cu râsete, cu nostalgii, cu suspine reținute și cu detalii aparent banale, dar care fixează totul în memorie.

   Acesta e, poate, marea putere a povestitorilor adevărați: capacitatea de a evoca, nu doar de a relata. De a face un ascultător să vadă, să simtă, să fie acolo, chiar dacă acel „acolo” nu mai există de mult, chiar dacă timpul a trecut, iar oamenii s-au schimbat. Prin poveste, ei rămân vii și se conservă și lumea lor, valorile lor, sensibilitățile lor, cu toate aspectele profund umane care le dădeau farmec.

   Ei sunt cei care pot cuprinde amintirile ca și cum le-ar ține în palmă, sunt cei pentru care actul de a spune o poveste nu e doar un exercițiu de memorie, ci o formă de a dărui. Oamenii care își spun amintirile cu sinceritate, cu căldură, cu detalii vii, nu o fac pentru a impresiona, ci o fac din preaplinul lor interior. O fac pentru că poveștile trebuie duse mai departe și pentru că viața devine poate mai suportabilă, mai frumoasă și, uneori, mai clară, atunci când o vezi trecută prin cuvintele și privirile altcuiva.

   Poate că, în goana noastră zilnică, uităm cât de vindecător e să ne oprim și să ascultăm o poveste spusă bine sau, de ce nu, să ne amintim cum se spune una. S-ar putea ca exact acolo, între două cuvinte simple și un schimb de priviri, să redescoperim legătura dintre oameni.

 

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…