În perioada recentă, pornind de la situația refugiaților și modul în care românii au gestionat această problemă, a fost din ce în ce mai dezbătută problema ajutorului, părerile fiind împărțite în mai multe categorii: cei voluntari, cei relativ indiferenți și cei critici, vocile critice întrebându-se de ce să facem ceva pentru ei când am putea face înainte ceva pentru ai noștri. Dincolo de opinii, problema pe care o putem desprinde de aici este cea a ajutorului în general, indiferent de context.
Un prim lucru la care ne putem gândi este cât suntem de dispuși să ajutăm atunci când nu este vorba despre cazuri mediatizate, când nu o face toată lumea, când nu se face într-un cadru organizat, când nu e o ocazie anume și, cu atât mai mult, atunci când nu ne vede nimeni. Un bine făcut în mod public este, nu în puține cazuri, un mod de a atrage atenția, de a ne pune într-o lumină bună, mai ales când dorim să compensăm alte fapte. În alte situații, promovarea unei fapte bune poate fi făcută pentru a constitui un exemplu, pentru a-i stimula și pe alții să se implice, pentru ca acea cauză să dobândească mai multă vizibilitate. Din nefericire, prea puține sunt cele care ajung să fie văzute și mult prea multe sunt problemele mai adânci, mult mai mulți oamenii fără o voce.
Am ajuns, adesea, să nu vedem dincolo de propriile interese, să nu întoarcem capul către cei aflați în nevoie, să-i considerăm pe ceilalți inamicii noștri, indivizi care au în mod necesar un scop ascuns. Uităm cu ușurință cum ne-am simțit când nu ne auzea nimeni, ne bucurăm uneori de necazul altuia, ne face plăcere să-i facem pe alții să sufere, toate acestea pentru a ne hrăni setea de putere și orgoliul, pentru a ne pune pe noi pe o treaptă superioară celorlalți. De fapt, ne facem noi singuri mici, meschini într-un furnicar în care toată lumea trage și se agită neprivind în jurul lor.
Am uitat să fim oameni pentru oameni. Poate nu am fost niciodată. Altfel, cum ar fi fost posibil să dăm naștere unor războaie atât de crunte, de ce ne-am fi concentrat atât de mult să perfecționăm metode și aparatură de tortură, să facem experimente medicale pe alții, să ne credem dumnezei printre cei ca noi? Cum am putea face copii și bătrâni să sufere, cum ar putea să ne satisfacă durerea și strigătele de îndurare? Cum am putea altfel să ne bucurăm de umilință și să râdem cu superioritate în fața suferinței, să luăm peste picior chinul celuilalt? Poate că nouă ni se pare un lucru minor, însă nu știm măsura greutății pentru fiecare, nu știm cât e croit fiecare să îndure… ceea ce un elefant nu simte, pe o furnică o poate strivi.
Să nu uităm că oamenii au nevoie de ajutor și când acest lucru nu se mediatizează, și atunci când nu ne punem o poza de solidaritate pe facebook, și atunci când un caz nu este viral. Ceilalți au nevoie de ajutor mai ales atunci când sunt invizibili, fără putere, când nu atrag atenția, când au atâta bun simț încât să nu ceară… Nu ar trebui să ne gândim numai la bani, ci și la fapte, la implicare, la servicii, la educație, experiențe și bucurii, la a-l face pe celălalt să spere la viitor sau la a-i însenina ultimele zile atunci când nu mai există viitor.
Oare cum ar fi lumea dacă am sădi blândețe, dacă ne-am propune să nu mai trecem prin viață precum gâsca prin apă, să ne ciulim urechile când auzim un scâncet de durere, să oferim o mângâiere atunci când putem? Cum ar fi să nu mai fim ofensivi sau defensivi, ci doar să fim, prezenți și vii? Cum ar fi să ajutăm și să dăruim din suflet, fără ocazie, să ne facem un scop din a aduce cuiva un zâmbet, din a-i face ziua mai frumoasă? Cum ar fi ca, în loc de inamici, să redevenim oameni pentru oameni?
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…