Un copil râde cu poftă. Un cățel maroniu și pufos, fără lesă, stă lângă stăpânii lui, așezați pe trepte, și latră la o trecătoare agitată, care-și leagănă sacoșele pline în fața lui. E după-amiază, aproape seară, iar soarele pare că așteaptă ceva, neîndrăznind încă să apună.
Cățelul latră iar. E la vârsta la care e curios să descopere ce e în jurul lui, privește cu ochii mari în stânga și în dreapta, se exprimă în fața oricărui stimul și se uită, întrebător, la oamenii lui, dorind parcă să le împărtășească cea mai nouă descoperire. Ei se amuză văzându-i efervescența. Într-unul dintre copacii de lângă un bloc vecin, e prezentă aceeași vervă, aceeași poftă de viață, adunată într-un neastâmpăr general al vrăbiuțelor, a căror discuție acaparează fundalul sonor, fără început și fără sfârșit.
Acest colț de București, în ciuda debandadei pe care o nasc oamenii, cam de două ori pe zi, când se grăbesc, în masă, să ajungă undeva, este un rai al păsărilor. Pe unele le auzi, pe unele le vezi, pe altele le intuiești mai aproape sau mai departe. În pomul înalt cât blocul, din fața geamului meu, sunt rezidente, la înălțimi diferite, două familii cât se poate de distincte prin comportament și prin aspect. Sus, într-un cuib mare, solid, construit cu grijă, stau coțofenele: sobre, prelungi, cu glasurile aspre și parcă având mereu o concluzie de tras. Ceva mai jos, la un etaj mai accesibil, stau boemii: guguștiucii. Casa lor, dotată doar cu strictul necesar, se constituie din câteva crenguțe rare, așezate pe partea plată a unei crengi tăiate demult. De-acolo își spun, cât e ziua de lungă, cântecul repetitiv, prin care își anunță numele în fața lumii, acolo se iubesc, acolo își învață puii să zboare și, tot de acolo, așteaptă următoarea primăvară. În haine gri, neostentative, cu trupurile rotunjoare, dar delicate, din când în când, își caută răgaz la marginea ferestrei, ropotind cu pași mici pe tabla pervazului și îngânându-și mantra, liniștitoare de fiecare dată.
Zumzetul străzii e tulburat. Adolescentul-coțofană croncăne mărunt, protestând, probabil, că a fost lăsat singur acasă, în „clădirea” lor cu zeci de etaje. Sau își exersează, oare, discursul pentru a cuceri vreo fată? Știe deja să zboare, e destul de mare și a învățat să-și poarte fracul cu naturalețe… rămâne de văzut dacă, la anul, va pune temelia propriului cuib prin apropiere. Totuși, ansamblul de la geam nu este doar rezidențial ci, pentru unii, este unul dintre cele mai rafinate locuri unde poți lua cina. Acum câteva zile a trecut, pe-aici, percuționista cartierului, mândra vizitatoare cu coafură roșiatică, mereu în căutarea celor mai proaspete trufandale ascunse prin trunchiurile copacilor. Bineînțeles, mă refer la ciocănitoare, vecina care se face, de fiecare dată, mai degrabă auzită decât văzută. Nu pierde prea mult timp într-un loc, își ia masa în fugă și, când te bucuri mai mult de spectacolul ei, dispare ca o săgeată.
Nu aș putea să-i uit pe cei care, prin glasul lor inconfundabil și pătrunzător, sfâșie cerul urban și aduc aminte de îndepărtata mare. Albi, ascuțiți, zburând la o oarecare înălțime, se perindă încoace și încolo, mai ales dimineața devreme și la lăsatul serii, înspre și dinspre lacul din apropiere. Ascultându-i, câteodată, poți ajunge să crezi că nu mai știi unde și cum ești, întrebându-te… când oare ai evadat din jungla de beton, când multele mașini au devenit vapoare?
Deodată, totul e albastru. Au plecat copilul, cățelul și soarele. A mai rămas doar cântecul greierilor, în seara caldă de septembrie.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
