Există, de-a lungul trecerii noastre prin lume, unele întâlniri care ajung să ne schimbe cursul vieții și să-și pună amprenta în mod decisiv asupra noastră. Sunt acei oameni ale căror chipuri, cuvinte, sfaturi, gesturi se fixează în galeria interiorității noastre și care ne ghidează chiar și atunci când ei nu sunt lângă noi, când anii au trecut, când spusele lor sunt un ecou, un ecou ale cărui reverberații continuă să se audă. Sunt oamenii de la care învățăm lucruri, oamenii care ne inspiră, care ne lărgesc orizonturile, oamenii care ne oferă o direcție și care ne ajută să ne vedem și să ne atingem potențialul. Sunt mentorii noștri.
De multe ori, ei ne sunt aproape atunci când poate doar noi înșine credem în calea noastră, sau nici măcar noi înșine nu o mai facem. Un mentor, dincolo de cunoștințele pe care ni le transmite, ajunge să devină esențial pentru îndrăzneala și încrederea pe care ni le poate insufla, întrucât ei sunt printre puținii capabili nu doar să vadă sclipirea unui diamant într-o rocă brută, ci și să-i ofere șlefuirea blândă, dar necesară pentru a ajunge la acest miez. Uneori, putem simți că cineva ne este mentor fără să-l cunoaștem personal: putem rezona cu idei și stări din cărțile pe care le-a scris, cu muzica pe care a compus-o, cu tablourile pe care le-a pictat, sau pur și simplu cu biografia sa care ne poate da curajul să mergem mai departe, să fim noi înșine, să pășim pe un drum nebătătorit. Totuși, cel mai adesea, ne găsim mentori și modele printre cei care se află în preajma noastră, printre cei care ne cunosc la cele mai fragede și delicate vârste, atunci când ne descoperim pe noi înșine și tainele vieții. Acel mentor poate fi un bunic, un frate mai mare, o educatoare, un antrenor, un prieten de familie sau un profesor. Dintre profesori, există câțiva a căror croială interioară și a căror dedicare îi ridică la nivelul de dascăli, de modelatori de suflete care sunt făcuți cu toată ființa pentru profesia lor. Am fost printre cei cu care soarta a fost generoasă din acest punct de vedere, având parte, în toate etapele de formare prin care am trecut, de pedagogi excepționali care mi-au marcat calea pentru totdeauna, pe care îi păstrez cu cea mai mare prețuire în inimă și de care îmi aduc aminte cu căldură de-a lungul anilor. Astăzi, în preajma lansării volumelor dumnealor, Lumea văzută de la Târgoviște și Ceasornic fără minutar, îi îmbrățișez în cuvinte, cu recunoștință și bucurie, pentru toată încrederea și apropierea pe care mi-o arată mereu, pentru șansa de a scrie aici, la Gazetă, în fiecare săptămână, pe domnul profesor Ionuț Cristache și pe doamna profesoară Gabriela Cristache.
În această călătorie printre momente dragi, îmi îngădui să închei amintindu-mi una anume, din liceu. În prima lucrare de control de la filosofie, domnul profesor ne-a întrebat: ne naștem sau devenim oameni? Nu mai știu ce am răspuns atunci, însă știu acum, cu siguranță că, prin cum sunt, prin exemplul pe care ni l-au dat, prin modul în care au știut să ne modeleze și să ne facă să ne vedem prin ochii lor, domnul și doamna profesoară ne-au ajutat pe atâția dintre noi să devenim oameni.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
