În ultimele zile am citit mai multe știri care ilustrau situația cel puțin îngrijorătoare, frizând absurdul, din instituțiile de învățământ americane. Depășind cu mult atribuțiile actului de predare a cursurilor din programă, mediul educațional a devenit, mai degrabă, un mediu de desfășurare a unui activism agresiv, în care exprimarea este redusă la tăcere dacă nu se aliniază liniei concepțiilor promovate.
Dacă, în trecut, societatea de peste Ocean era privită ca un exemplu al democrației, al deschiderii și al exprimării libere, acum totul pare a fi concentrat în jurul unei alinieri forțate la un singur tipar de gândire, în care obsesia pentru toleranță, minorități, grija de a nu aduce ofense cuiva se transformă într-un principiu care nu poate fi contestat și se impune fără să se mai țină cont de mijloace sau de consecințe, așa încât majoritatea nu mai are, cu adevărat, un cuvânt de spus. Într-o societate care milita pentru libertate, această libertate nu se mai poate desfășura decât între niște limite foarte clar trasate, care se strâng din ce în ce mai mult.
Tuturor acestora li se adaugă și o cenzură aplicată temeinic în tot ceea ce ține de cultură: bibliotecile școlare nu mai au voie să afișeze o serie de cărți, fiind interzise (printre care volume de căpătâi precum Să ucizi o pasăre cântătoare sau o variantă ilustrată a Jurnalului Annei Frank), se practică cenzura în artă (lucrări clasice care sunt considerate indecente, discriminatoare sau nepotrivite), dar și în film (este cunoscută situația de acum câțiva ani cu Pe aripile vântului). Un exemplu care ilustrează perfect absurdul și dublul standard este faptul că o profesoară din Florida a fost dată afară pentru motivul că le-a arătat elevilor fotografii cu celebra sculptură David de Michelangelo, din cauza nudității, în timp ce în școli se promovează libertatea sexuală, iar copiii sunt încurajați să facă alegeri legate de gen încă de mici. În plus, marea majoritate a conținutului media și online este puternic sexualizat, fiind mediul din care mulții copii și adolescenți își aleg modelele. În loc să apelăm la cenzură asupra operelor clasice, nu ar fi oare mai potrivit să promovăm dialogul deschis, responsabilizarea, analizarea și gândirea proprie?
Un alt exemplu al proporțiilor absurdului vine, de această dată din California, acolo unde 3 elevi de la un liceu catolic au fost exmatriculați pe motiv că ar fi caricaturizat înfățișarea unor persoane de culoare într-o fotografie postată pe internet. De fapt, ceea ce alți elevi, părinții lor și conducerea școlii au interpretat ca fiind o glumă rasistă s-a dovedit a fi… o mască facială cu argilă pentru îndepărtarea acneei. Din fericire, în urma unui proces, adolescenților li s-au oferit daune morale de 1 milion de dolari. Totuși, pot oare daunele morale să compenseze nu doar nedreptatea făcută lor, dar și nedreptatea făcută unei întregi societăți printr-o mentalitate malignă care se răspândește cu rapiditate și a ajuns să fie impusă ca normă?
De altfel, folosindu-se de o intenție aparent nobilă de a evita nedreptățile față de cei defavorizați sau minoritari, lucrurile au migrat în sensul în care cei care nu sunt defavorizați sau majoritarii ajung să fie etichetați în mod automat ca fiind abuzatori, avantajați pe nedrept sau refractari. De la o politică în favoarea toleranței pentru anumite categorii sociale s-a ajuns la o politică a intoleranței asupra categoriilor majoritare, a intoleranței față de dialogul deschis și față de libertatea de gândire proprie. Copiilor li se vorbește încă de la vârste fragede despre opțiuni pentru care sunt prea mici și prea puțin responsabili (chiar și din punct de vedere legal) ca să le înțeleagă și să le proceseze cu toate implicațiile și consecințele lor, punându-se mai mare accent pe diversitate și pe libertatea identitară decât pe analiză, pe reflecție și pe înțelegerea profundă a impactului pe care o decizie o poate avea pe termen lung, mai ales când anumite procese din această sferă pot presupune intervenții chirurgicale ireversibile. Atenție, nu mă refer că nu ar trebui să existe libertate în acest sens, în ceea ce privește propria persoană și propriul corp, însă orice formă de libertate vine la pachet cu responsabilitatea aferentă. Or, atunci când unele decizii radicale sau unele acte sunt făcute la o vârstă prea fragedă, ele pot lăsa traume de natură psihică sau fizică cu a căror repercusiuni nici acele persoane, dar nici societatea americană din prezent și viitorul apropiat nu sunt probabil cu adevărat pregătite să se confrunte.
Unul dintre aspectele lipsite de sens este că opțiunile personale ale unor minorități au ajuns să impună modificarea normelor gramaticale înrădăcinate în limbă de secole (pronumele) și, din acest motiv, poate ajunge să fie privită ca o ofensă presupunerea pronumelui personal folosit față de o persoană. Astfel, un individ care nu se identifică ca fiind nici ea (she), nici el (he), își asociază cu propria persoană pronumele în formă de plural ei (them). Dincolo de opțiunile și libertățile de gen sau sexualitate, dincolo de preferințe personale sau forme de identificare, este absurd și o formă de abuz asupra unui domeniu clar stabilit, recunoscut, riguros și cât se poate de neutru precum gramatica unei limbi cu tradiție, istorie și răspândire internațională.
În mediul academic și chiar și în spațiul public american, mai nou, cine îndrăznește să gândească, să observe neregulile și să se exprime liber despre acestea, este acuzat de ofensă și taxat. Nu se pot pune la îndoială sau supune dialogului aceste directive fără să existe consecințe, iar studenții ajung să se abțină să vorbească despre acest lucru în cadrul instituțiilor de învățământ, păstrându-și opiniile reale pentru discuțiile din viața privată, susțin aceștia în diferite materiale din mediul online, inclusiv români care studiază acolo. Pentru cei care au trăit în blocul estic acum mai bine de 30 de ani, nu sună oare cunoscut?
Dacă așa stau lucrurile, atunci când majoritatea nu mai are un cuvânt de spus, nu se încalcă însuși principiul de bază al democrației? Dacă în locurile în care ar trebui să se formeze minți se impun direcții de gândire strâmte, cărora nu li se permite a fi puse la îndoială, nu suntem oare îndreptățiți să ne gândim că nu mai este vorba de educație, ci de viziuni politice și activism, nu mai este vorba despre comunicare, ci despre propagandă? Din păcate, în ciuda a ceea ce pretinde a fi, în interiorul unor astfel de coordonate, America nu mai poate fi privită ca un tărâm al libertății, ci doar al libertății unora mai egali decât alții, prezentând, mai degrabă, trăsături îngrijorătoare pe care istoria ni le-a arătat în societățile totalitariste ale secolului al 20-lea.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
