La fel ca în cazul majorității situațiilor de criză care au avut loc de-a lungul istoriei, și timpurile prin care trecem acum au reușit, pe mulți dintre noi, să ne împartă în tabere, să ne facă să ne aliniem categoric unei viziuni sau alteia, să ne separe categoric după culori politice sau opțiuni. Nici măcar nu mai este vorba despre o problemă inițială generatoare de contradicții, ci despre contradicția în sine. Am ajuns să ne simțim atacați de o părere diferită de a noastră, judecăm valoarea umană după alinierea sau nealinierea la direcția noastră și am pierdut, în timpul acestui proces, capacitatea de a mai vedea nuanțele.
Ceea ce mi se pare un potențial pericol la adresa evoluției societății este adoptarea oarbă a unei poziții sau alta din simplul motiv că aceea este direcția promovată de unul sau altul dintre oamenii cu influență, fie că ne referim aici la lideri politici, reprezentanți ai vieții publice, ai mediului online sau ai unor diferite sfere de activitate. Din păcate, vizibilitatea ajunge să fie un criteriu suficient pentru ca unii oameni să fie luați drept repere în mod absolut, să fie crezuți până la capăt, iar faptele și vorbele lor să nu fie puse la îndoială. Susținătorii ajung să creadă, fără dubii, că un lucru trebuie să fie adevărat dacă a fost spus de persoana sau de grupul X. Bineînțeles, la capătul opus există contestatarii vehemenți ai celor dintâi, ai căror unic scop pare să fie vânarea de greșeli și căutarea de argumente contra acestora, în conformitate cu zicala: dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră.
Problema, în această situație, este ce se întâmplă sau dacă se întâmplă ceva în spațiul aflat între cei doi termeni opuși, indiferent de natura conflictului. Mai este loc de o dezvoltare a gândirii, a viziunii, dacă noi pornim de la început cu premisa că știm deja adevărul, că lucrurile stau, în mod cert, așa cum considerăm noi? Din păcate observ din ce în cei mai puțini oameni dornici de o privire de ansamblu, dispuși să asculte în mod nepărtinitor argumentele ambelor tabere, să vadă și să accepte atuurile și erorile fiecărui grup în parte. Mai îngrijorător este faptul că nu este doar apanajul unor oameni în vârstă, categorici în conservatorismul lor, ci și al unor tineri care-și susțin orbește direcția, fără să admită că și reprezentații lor pot fi supuși greșelii. E ceva eronat dacă admitem, de exemplu, că cei pe care i-am votat și în care am crezut ne-au înșelat așteptările? Este aceasta altceva decât o dovadă de luciditate și confirmarea faptului că vedem că și acei reprezentanți ai noștri sunt umani? Mai mult decât atât, dacă vedem și verbalizăm scăpările celor aflați la guvernare, de ce să fim automat catalogați ca susținători ai opoziției? Există doar doi poli și nimic între ei?
Ar fi util să ne dăm seama la timp că e o utopie să credem că există, în ceea ce privește viața civică și politica, un adevăr absolut care aparține unei singure tabere și care este aplicabil și benefic pentru întreaga societate, indiferent de clasă, etnie, profesie, statut social, credințe sau aptitudini. Istoria ne-a demonstrat că un asemenea mod de a gândi se află la rădăcina regimurilor totalitare, însă ține de noi cât de mult udăm această rădăcină, dacă îi oferim ocazia să crească. Poate ar fi util ca fiecare dintre noi să facă un pas în spate și să încerce să privească imaginea de ansamblu, fără convingeri predeterminate, admirații febrile sau credințe de neclintit. Așa am putea să-i ascultăm fără prejudecăți și pe cei care nu ne sunt simpatici, să-i privim cu o necesară doză de scepticism și pe cei în care credem și să ne recuperăm propria capacitate de a gândi, de a ne informa și de a corela aceste informații în crearea unei opinii autentic personale. Pentru cei pasionați de filosofie, dialectica ar putea fi o metodă utilă pentru a evita gândirea unilaterală, întrucât căutarea adevărului se face prin opinii contradictorii, prin rafinarea ideilor din două direcții.
Între oameni suficient de deschiși, capabili să-și lase deoparte orgoliile, un asemenea proces poate duce la rezultate surprinzătoare pentru ambele părți, dacă se discută doar la nivel de idei, fără a implica posibila încărcătură afectivă asociată acestora. Poate că, după 30 de ani de democrație, vom reuși să vedem dincolo de convingeri pătimașe, de încrederea oarbă acordată unuia sau mai multora, dincolo de promisiuni neîndeplinite. Ca să ne putem croi un alt fel de viitor, va fi necesar să înțelegem că realitatea unui tablou complex poate fi redată doar prin nuanțe, nu limitându-ne la alb și negru.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
